„O catedrală pe mărimea credinţei acestui neam”

„Am donat cu tot sufletul pentru Catedrala Mântuirii Neamului şi cu gândul că neamul acesta merită o catedrală mare, aşa cum vedem la televizor prin alte ţări”, a fost prima reacţie a doamnei Ecaterina Cotoman, sau tanti Tinca, după cum este cunoscută în satul Horpaz din comuna ieşeană Miroslava. La cei 75 de ani, văduvă şi pensionară, povesteşte, şi nu spre laudă, cum donaţiile către biserică şi către alţi oameni pe care i-a întâlnit pe cale i-au adus bucurie în suflet, întocmai cum fac rugăciunile: „Aşa văd eu donaţia, ca pe o formă de rugăciune şi de recunoştinţă pentru viaţa şi oamenii cu care Dumnezeu m-a binecuvântat, dar şi pentru încercările şi greutăţile peste care am trecut şi din care am învăţat şi m-au apropiat de Hristos”. 

Fiecare lăcaş sfânt este un loc al rugăciunii, al comuniunii între oameni, un loc unde sporeşte dragostea şi nădejdea în Dumnezeu. Nu puțini sunt cei care, cu osteneală sau din prisosul inimii şi al gospodăriei lor, aleg să-și aducă darul la temelia unei biserici - nu pentru slava lumească, ci ca un dar de preţ, tainic, înaintea lui Dumnezeu. O ofrandă ca un legământ între cer şi pământ, ca o promisiune ce va dăinui dincolo de viaţa pământească: întocmai cum o casă se zideşte pentru a creşte în ea o familie, o biserică se zideşte spre ocrotirea unei întregi comunităţi, a unui neam întreg.

Cele mai multe gesturi de întrajutorare se fac în tăcere, iar donatorii cu greu se lasă înduplecaţi să împărtăşească lumii gestul lor. Şi o fac doar atunci când cred că este necesar spre a fi urmaţi în faptele bune de ceilalţi credincioşi. Pentru că, uneori, nu e suficient să spunem: „Domnul ştie jertfa mea”, ci să arătăm că puţinul nostru, cu puţinul unuia şi multul altuia se face marea de care toţi avem nevoie să sporească spre slava lui Dumnezeu şi binele unei comunităţi.

Tanti Tinca întăreşte, deşi la început şi gândul ei i-a fost: „Nu vreau să fie spre laudă”: „Părintele paroh ne-a anunţat că se pot face donaţii şi eu cu tot dragul am făcut acest gest mic în faţa lui Dumnezeu. Aşa m-am bucurat! Am donat o mie de lei. Şi am făcut-o cu gândul că neamul acesta merită să aibă o catedrală mai mare. Am locuit 17 ani în Bucureşti, în tinereţea mea, şi mai mergeam şi la Patriarhie, la slujbe, şi mi se părea catedrala tare mică. Era în plin regim comunist şi catedrala era neîncăpătoare. Suntem un popor creştin şi cu atât mai mult ar fi trebuit ca în marea capitală a ţării să fie o catedrală pe mărimea credinţei acestui neam. În ţările vestice, unele dintre acestea imperii coloniale, au ridicat tot felul de catedrale şi biserici de care au avut grijă să dăinuie în timp şi cu care se mândresc şi acum, iar noi le admirăm, românii când merg în vacanţe se pozează în faţa acestor clădiri. Şi noi de ce să nu facem? Că, slavă Domnului, ţara asta este bogată. Să fie această catedrală ca o carte de vizită pentru noi!”, a spus Ecaterina Cotoman.

În acest gest plin de lumină, tanti Tinca a împletit dragostea pentru Dumnezeu şi pentru Biserica din care face parte, recunoștința pentru darurile vieții și nădejdea că va trece în rândul drepţilor când viaţa i se va sfârşi aici. „Am făcut şi fac aceste donaţii şi cu gândul de a mă mântui, cu gândul că Dumnezeu mă trece şi pe mine acolo, pe un răboj, la cei buni. Însă ştiu că nu mă voi mântui doar că am dat bani la biserică, mulţi, puţini, câţi or fi fost, nu suma contează, ci inima omului, rugăciunea şi smerenia. Şi în semn de mulţumire am donat, de recunoştinţă, dar şi ca parte a rugăciunii mele, pentru că am trăit o viaţă cu bune şi cu rele, am avut de depăşit multe obstacole, însă cu soţul alături am reuşit să răzbim, să trecem peste toate greutăţile”.

Şi a avut destule încercări în viaţă peste care a trecut alături de Gică, „un om cald, vesel şi bun, care m-a iubit şi respectat”, iar sentimentele reciproce au făcut ca, în casa lor, „să fie bună înţelegere şi să simţim ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor”.

Donaţia pe care a făcut-o tanti Tinca pentru Catedrala Mântuirii Neamului a fost ca un colţ de pâine rupt de la propria gură pentru a ajuta pe un aproape care flămânzeşte mai mult decât noi. „Când am făcut donaţia nu eram nici pensionară, de opt ani nu mai aveam serviciu şi trăiam doar cu salariul soţului, iar banii erau programaţi de la o lună la alta. Însă faptul că se făcea această catedrală mult aşteptată, faptul că în ciuda lipsurilor fiica reuşise să intre la facultate, băiatul să intre într-un serviciu bun, în casă fiind pace şi bună înţelegere, am simţit amândoi că trebuie să facem asta”, îşi aminteşte Ecaterina Cotoman.

„Nimic nu se face fără Dumnezeu”

În multe rânduri, ajutorul divin i s-a arătat în momentele în care a oferit mici daruri unor persoane pe care nu le cunoştea şi este convinsă că a avut parte de întâlniri providenţiale care au făcut-o să sporească în credinţă: „Eu caut să fac bine deoarece mi s-au arătat multe semne care păreau inexplicabile, dar pe care le-am înţeles pe dată că doar prin voia Domnului s-au întâmplat. Şi vă exemplific îndată. De exemplu, demult, la Biserica «Sfântul Nectarie» din municipiul Iaşi fuseseră aduse două icoane făcătoare de minuni, iar când am auzit asta, m-am dus şi eu să mă închin. Vorbeau femeile că din ochii Maicii Domnului curgea mir. Am intrat în biserică, am lăsat pomelnic la pangar şi m-am dus să mă închin. M-am uitat, nu am văzut nimic. Am crezut că nu sunt icoanele despre care se vorbea. Mă întorc, dau de o femeie care făcea curăţenie şi o întreb, iar ea mi-a confirmat că acelea sunt. Tare greu mi-a fost sufletul şi gândeam în sinea mea: Doamne, chiar atât de păcătoasă să fiu să nu văd nimic? Ori nu m-am rugat cum trebuie... şi mă întorc, mă aşez în genunchi şi mă rog din nou, în tihnă, cu tot sufletul. Şi doar atunci am văzut cum îi curgea mirul din ochi, tot pieptul era plin de mir. Am trăit ceva care un poate fi descris cu totul în cuvinte. Dau să plec şi dau peste o femeie care avea un copil de mână; mi-a cerut un ban. M-am blocat şi m-a cuprins o tristeţe foarte mare pentru că nu mai aveam nimic. Femeia s-a dus să se închine la icoane, eu mergeam spre ieşire, însă o voce îmi suna în urechi: «Caută-te în geantă!» Deşi eu ştiam foarte bine că nu mai aveam nici un ban, m-am căutat în geantă şi găsesc bani. Aparent inexplicabil, şi totuşi am realizat că nu fusese nimeni alta decât Maica Domnului care a vrut să o ajut pe acea femeie cu copil”, povesteşte tanti Tinca una dintre întâmplările care au făcut-o să sporească în credinţă.

Multă evlavie a prins tanti Tinca să aibă şi pentru Sfântul Spiridon, pe care l-a „văzut” într-un copilaş desculţ, căruia i-a dăruit un bănuţ din puţinul ei. Ţine să sublinieze că e minunat să vezi şi să simţi că eşti preţuit, că oamenii sar în ajutorul tău când eşti în nevoi, însă momentele cu adevărat nepreţuite şi înălţătoare sunt acelea când ajuţi tu pe cineva cunoscut sau necunoscut, când donezi din puţinul tău, cu trudă şi jertfă. „Dumnezeu mi-a adus în cale oameni buni, mulţi dintre ei, fără să-i cunosc, mi-au oferit ajutorul. Eu cum să nu ajut?”, se întreabă retoric pensionara.

Şi ajută prin gesturi mai mici sau mai mari, prin prezenţa sa duminică de duminică la biserică, cu toate cele trebuincioase pentru morţi şi pentru vii, dar şi prin sprijinirea bisericilor din alte comunităţi. „Am un părinte drag, într-un sat mai depărtat, pe care îl mai ajut când are nevoie de sprijin pentru biserică”, spune aceasta. Şi nici măcar un amănunt semnificativ, acela de a nu avea bani, nu o împiedică: „Am făcut şi împrumut la CAR pentru a ajuta să cumpere ceva pentru Sfânta Masă”, punând, astfel, o altă cărămidă la mântuirea sa şi a celorlalţi membri ai familiei pe care îi poartă în suflet şi pentru care se roagă mereu, vii sau adormiţi. „Nimic bun şi durabil nu se poate face fără ajutorul lui Dumnezeu”, subliniază Ecaterina Cotoman.