O dilemă și-un posibil răspuns pentru un obicei pascal

Cu cât ne apropiem de Sfintele Paști, începe o adevărată forfotă prilejuită de pregătirile împământenite deja, printre care și procurarea mielului pentru masa tradițională. Însă se cere lămurită o dilemă legat de acest lucru: consumul de miel la Paști este un obicei cerut de rânduielile bisericești ori de cutume culinare, născute pe pământ românesc sau împrumutate de înaintașii noștri?

Am auzit păreri diferite în acest sens: mulți spun că a consuma carne de miel ține de o tradiție străveche, încă de pe timpul dacilor, recunoscuți crescători de oi din imemoriale timpuri. Desigur, ei nu făceau asocierea între miel și sărbătoarea pascală. Exista un vechi obicei pastoral, constând în tăierea unui miel atunci când turmele erau duse în transhumanță. Se pare că tradiția consumului cărnii de miel la Pași am împrumutat-o de la evrei, căci, după cum bine se știe, la celebrarea Paștilor lor (ce amintește de eliberarea poporului ales din robia egipteană și trecerea lui prin Marea Roșie) se consuma carne de miel, potrivit dispozițiilor date de Dumnezeu lui Moise (cartea Ieșire, capitolul XII). Însă mielul sacrificat atunci prefigura pe Însuși Mântuitorul Hristos.

La noi, la creștini, sărbătoarea pascală, având cu totul o altă semnificație (trecerea Domnului Iisus de la moarte la viață), nu este condiționată de jertfirea și consumul mielului. Ce-i drept, profetul Isaia, referindu-se la jertfa Mântuitorului Hristos, Îl aseamănă cu un miel: „Ca un Miel nevinovat spre junghiere s-a adus” (Isaia 53, 7). Probabil că respectiva compara­ție a creat un curent de reprezentare a Domnului printr-un miel, îndeosebi în Biserica Apuseană, obicei condamnat de Sinodul II Trulan (691-692). Dar la ortodocși consumul de miel, la Paști, s-a impus din ancestrale vremi ca o rânduială binecuvântată, pe care unii o respectă cu toată evsevia. De exemplu, la Mănăstirea Sfântul Ioan, din localitatea Ein Karem, patria Sfântului Ioan Botezătorul, deși pe parcursul întregului an bisericesc se consumă doar alimente vegetale, pentru bucuria sărbătorii pascale, în toată săptămâna luminată, la masă, călugării servesc și carne de miel.

Revenind la obiceiul evreilor de a consuma miel la sărbătoarea lor, probabil creștinii, încă din primele momente ale existenței Bisericii lui Hristos, proveniți în primul rând din societatea iudaică, au rămas fideli unor practici atât de proaspete în mintea lor, inclusiv sacrificarea mielului pascal. Sesizând starea de fapt, Sfântul Apostol Pavel le-a dat un sfat mântuitor, iar prin ei și nouă, celor de astăzi: „Iată Hris­tos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicle­șu­gului, ci cu azimele curăției și ale adevărului” (I Corinteni 5, 7-8), insistând astfel nu pe formalismul sec al împlinirii unor ritualuri, ci pe truda de a ne dezrobi de tot ceea ce este pătimaș în noi, de a învia din moartea păcatului la o existență plăcută Răscumpărătorului nostru.

Privind obiectiv în istorie, buclu­cașul obicei culinar românesc - de a consuma miel la Paști - se vede că l-am preluat din tradiția iudaică. Nu doar de la primii evrei în­creș­tinați, ci și de la cei practi­canți ai cultului mozaic, care au luat cunoștință cu daco-românii ori chiar au locuit pe teritoriul țării noastre, încă din cele mai vechi timpuri, motivați de ocupația lor de bază, negustoritul. Coabitând cu băștinașii, le-au împrumutat unele deprinderi din tradiția lor. Mai târziu, în epoca medievală, îi găsim consemnați în multe opisuri. Bunăoară, domnitorul moldav Roman I Mușat (1391-1394) a emis un decret prin care acorda scutiri de la serviciul militar tinerilor evrei care locuiau în orașul Roman, ctitorit de domn, în schimbul unui impozit. Bănuim că numărul acestora era destul de mare, de vreme ce s-a întocmit un hrisov domnesc în acest sens.

Ce-i drept, la sfârșitul Liturghierului sunt inserate două rugăciuni, care ne pot lămuri rezolvarea dilemei amintite. Printr-un impresionant ritual, desfășurat de obicei afară ori în pridvorul lăca­șului de cult, slujitorul Domnului binecuvântează frumoasele coșuri cu merinde aduse de credincioși în noaptea de Înviere la biserică, prin rostirea celor două rugăciuni de care făceam pomenire și prin stropirea cu agheasmă. Se arată prin aceasta dorința poporului ca tot ceea ce gustă de Paști să fie luminat de prezența Duhului Sfânt. Prin cea dintâi rugăciune, se cere ca Domnul să binecuvânteze brânza și ouăle, iar prin cealaltă, mâncărurile cu carne. În conținutul celei din urmă, găsim scris: „Caută, Doamne, Iisuse Hristoase, spre mâncărurile acestea de carne și le sfințește precum ai sfințit berbecul pe care Ţi l-a adus credinciosul Avraam, mielul pe care Ți l-a adus jertfă Abel și vițelul cel gras care ai poruncit să fie junghiat pentru fiul cel rătăcit și apoi întors către Tine. Și, precum acela s-a învrednicit a se îndulci de harul Tău, așa și pe noi ne învrednicește să luăm cele sfinţite și binecuvântate de Tine, spre hrana noastră a tuturor…”. Deși se pomenește de berbec, de miel, nu se arată că prin această litanie se sfințește doar car­nea de miel, ci toate „mâncăru­rile de carne” (se înțelege, comestibilă). Ar putea fi de miel, vițel, curcan, porc, pește etc.

Așadar, nu se dovedește imperios necesar să consumăm la Paști carne de miel. Dar, dacă o facem, să nu credem cu obstinație că împlinim învățătura Bisericii, ci mai degrabă o tradiție. Respectând-o, să ne străduim în primul rând să săvârșim cele cerute de Biserică în mod expres: „Să ne curățim sim­țirile și, prin neapropiata lumină a Învierii, să vedem pe Hristos strălucind”. Înainte de a gusta din bucatele pregătite pentru sărbătoare, să ne împărtășim întâi cu Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Care S-a jertfit pentru noi și a noastră mântuire.