O dramatică pagină de istorie
Se împlinesc 150 de ani de la năpăstuita zi de 11 februarie 1866. Știm din istorie că la această dată Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice și să ia drumul pribegiei. În doar șapte ani de la alegerea sa în fruntea Principatelor Române, a consolidat și a modernizat statul național, creat în 1859. Principalele sale reforme au trasat cadrul necesar dezvoltării societății, realizării dezideratelor de independență și unitate, România ajungând în rândul țărilor moderne din Europa. Cu toate acestea, au apărut anumite tensiuni politice ori interese economice ce au favorizat apariția „monstruoasei coaliții”, care, în frunte cu unii apropiați ai camarilei, dar și generali ai armatei, a plănuit înlăturarea lui Cuza. Oamenii politici oponenți ai schimbărilor cuziste susțineau tot mai mult aducerea la domnie a unui prinț străin, din cauza „regimului corupt și ineficient” implementat de Vodă Alexandru.
Kogălniceanu, unul dintre colaboratorii fideli, s-a retras, recunoscând ulterior că „nu greșelile l-au răsturnat pe Cuza, ci faptele sale cele mari”. Vodă a rămas înconjurat doar de politicieni lipsiți de înțelepciune și prestigiu, de o camarilă coruptă, ce exercita o dezastruoasă influență în conducerea țării. Din cauza acesteia, nu sesiza compromiterea personalității și a autorității domnești, încrezându-se în popularitatea câștigată prin reforma agrară și în devotamentul armatei. Când și-a dat seama de amploarea dezastrului, deja era tardiv.
Anul 1866 a debutat cu frământări politice deosebite. Adversarii se hotărâseră: Cuza trebuia înlăturat numaidecât. În câteva rânduri declarase că ar abdica în favoarea unui prinț străin, doar ca să fie spre binele țării, scăpând-o din marasmul ce o amenința. Timpul nu a mai avut răbdare, căci la ora 16 a zilei de 10 februarie 1866, militarii s-au întâlnit în secret, organizând în detaliu detronarea domnitorului. În ajunul abdicării, Alexandru Ioan a cinat doar cu Doamna Elena. Înspre dimineață au intrat peste el militarii. Unul dintre ei i-a pus revolverul la tâmplă, trezindu-l din somn. Unul din generali îi oferi, binevoitor, spatele, pentru ca să așeze hârtia abdicării spre iscălire. Totul s-a petrecut rapid. Nefericitul izgonit, resemnat, se lăsă condus afară, în timp ce gărzile au fost dispuse în două șiruri, întoarse cu spatele, ca nu cumva să se ivească vreo răzmeriță spontană a soldaților. Începuse dramaticul drum al exilului. Locotenența domnească, pregătită să preia puterea, îl dorea grabnic plecat din țară, de aceea gândise totul dinainte. Poporul nu aflase încă de ticăloasele mișcări politice, așadar, cu cât Vodă se îndepărta rapid de pământul românesc, cu atât o răscoală de proporții devenea mai puțin posibilă. Fostul domn al Principatelor Române, însoțit de familie, a străbătut Ardealul, îndreptându-se spre Viena. După trecerea iernii, s-au mutat la Paris, locuind la hotelul Avenue de L’Impératrice. Semnele bolii ex-domnitorului se accentuaseră. De aceea, la scurt timp au plecat la Ems, renumita stațiune balneară din Germania, după care au revenit cu toții în capitala Franței. Situația financiară nefiindu-i prea bună, surghiunitul s-a văzut nevoit să-și închirieze moșia de la Ruginoasa, Iași, pentru suma de 5.000 de galbeni pe an.
Cuza putea fi acuzat de multe, dar nu de lipsă de patriotism. Dorul de țară, de prieteni, de colaboratorii fideli îl mistuia. Pe la începutul lui 1867 i-ar fi scris lui Carol I, cerându-i să-i accepte revenirea în patrie ca un simplu cetățean. Principele Carol a răspuns negativ. Același an a adus stabilirea exilaților la Ober-Dobling, în apropierea capitalei imperiului austriac. Din această perioadă a exilului s-au păstrat mărturii ale unei frumoase corespondențe dintre Alexandru Ioan Cuza și Mitropolitul Calinic Miclescu, un fervent promotor al reformelor sale. Tot din timpul șederii familiei la Viena, istoria a reținut o întâlnire deosebită. La începutul lui 1870, un grup de studenți români aflați la studii în străinătate, în frunte cu Mihai Eminescu, l-a vizitat pe Cuza.
Ţărănimea de acasă nu l-a uitat pe binefăcătorul său. Cu prilejul scrutinului parțial ce a avut loc în ianuarie 1870, în județul Mehedinți, la colegiul IV, Cuza, chiar în lipsă, a fost ales deputat. Situația s-a repetat peste 3 luni, cu același rezultat; ba, mai mult, în același an, electorii colegiului II din Turnu Severin l-au votat senator. Cu toate acestea, prețuind pacea țării, nu s-a întors să împlinească dorința alegătorilor de a-i reprezenta în forul legiuitor de la București.
Pribegia lui a continuat anost, călătorind cu precădere în interes de sănătate. În anul 1872 s-a stabilit definitiv la Heidelberg, în Germania. Pe la sfârșitul lunii aprilie 1873, Cuza răci și se îmbolnăvi, iar pe fondul afecțiunilor cardiace, pulmonare și hepatice, situația sănătății i s-a înrăutățit iremediabil. Moartea a survenit la data de 3 mai 1873, ora 1 și jumătate, noaptea, în reședința sa aflată în hotelul Europa din Heidelberg. Avea doar 53 de ani. Dintre ei, șapte i-a petrecut pribeag, departe de patrie. Cu sprijinul agentului diplomatic român la Berlin, T. Rosetti, cumnatul lui, corpul neînsuflețit i s-a îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg, iar la 15 mai 1873, sicriul cu rămășitele pământești a sosit în țară, fiind înmormântat la Ruginoasa, lângă biserica domnească, la 17 mai 1873. Ulterior, în 1946, osemintele i s-au reînhumat în biserica Mănăstirii „Trei Ierarhi” din Iași.