O gardă de Crăciun la Urgențe

Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.

Sărbătorile sunt momentele frumoase din viața noastră. Le așteptăm cu drag. Dar când ești medic, ele pot însemna și altceva. Crăciunul în UPU este special. În primul rând, începe cu partea de programare. Nimeni nu-și dorește să fie de Crăciun la spital, dar, prin rotație, toată lumea lucrează de Crăciun, într-un an sau altul, și echipa este la fel de completă cum e într-o sâmbătă sau duminică de peste an. Încercăm să evităm programarea în gardă a celor cu copii mici, care-l așteaptă pe Moș Crăciun și care au festivități mai importante. Apoi, luând modelul unor instituții din alte țări, amenajăm brăduți începând de pe la Sfântul Nicolae. Avem brăduți și în triaj, în sala de așteptare, avem și pe etajul 1, avem și în câteva cabinete. Zilele premergătoare Crăciunului sunt, de obicei, zile mai ușoare, fiindcă oamenii au, cumva, alte preocupări. Și aceasta pentru că la UPU vin urgențele care se petrec astăzi, plus urgențele care nu mai au răbdare. Adică, ele au început să fie urgențe acum o săptămână sau o lună: o durere de spate, o durere de cap, o durere de umăr, o durere de genunchi. Ele erau urgențe sau erau semnale de ­sănătate care trebuiau evaluate cu programare în regim de ambulator în urmă cu ceva timp. În ziua de Ajun și în ziua de Crăciun, toate lucrurile acestea se revarsă; în plus, apar urgențele legate clar de sărbătoare. Evident, nu ne referim aici la urgențe mai mari, fiindcă avem în fiecare zi aceste urgențe.

UPU, locul unde nu-și dorește nimeni să ajungă. Mai cu seamă de Crăciun

Dar în zilele de sărbători, echipele medicale se pregătesc: avem brăduții făcuți, avem programul făcut, avem un respiro în zilele de dinainte, avem deja părinți fericiți care au fost la serbări.

Și începe garda. Echipa de gardă vine cu ceva lucruri pregătite. Oamenii știu deja că vor fi împreună și fiecare aduce o cutie cu sarmale, o cutie cu salată de boeuf, niște prăjituri, se cumpără diverse sucuri, se aduce câte un termos de cafea, în ideea că, la un moment dat, în cursul zilei sau în cursul nopții - depinde dacă este vorba de garda de zi sau garda de noapte -, va fi timp să se reunească în sala de raport și, timp de câteva minute, să mănânce. Acesta este planul la începutul turei, fiindcă există un plan. Însă, de obicei, lucrurile nu merg conform planului, chiar dacă noi, în UPU, încercăm să fim organizați, căci altfel n-am putea supraviețui. Începe activitatea. În primul rând, raportul de gardă de dimineață, apoi se predau pacienții rămași din tura de noapte, problemele. De câțiva ani, avem în fiecare zi cazuri de terapie intensivă care n-au loc în ATI, deci pacienți intubați, ventilați, internați, tratați la noi ca în ATI, pentru că sunt cazuri care nu au loc în unitățile de terapie intensivă din Iași. În fiecare dimineață trimitem o listă către toate spitalele care au terapie intensivă și sperăm ca poate unul să aibă loc. Deci ei sunt predați și apoi se trece la pacienții care au venit în noaptea respectivă și care mai au de făcut investigații, tratamente, luându-se decizii dacă rămân sau nu internați. Avem două categorii de pacienți în ceea ce privește dorința de internare. Sunt unii care nu vor să rămână internați, pentru că își doresc să se facă repede bine cât stau în UPU, fiindcă mai au musafiri, mai au mâncare și nu vor să piardă lucrurile acestea. Alții, cei care sunt la limită, vor să rămână la spital, din diverse motive, fie pentru că se simt rău, fie pentru că sunt singuri acasă, iar în spital, cât li se fac investigații și tratamente, socializează și cu alți pacienți, se simt bine.

Sunt gărzi când plecăm cu mâncarea de acasă neatinsă

Acestea sunt discuțiile pe care le avem. Pacienții sunt pe calea investigațiilor, s-au trimis analize la laborator, s-au stabilit CT-uri; la noi, mereu se petrec lucruri și niciodată nu poți să zici că se termină ceva. Să zicem că un grup își dorește să se retragă în sala de raport și să facă acel moment de împărtășire a bunătăților. Dar, în momentul acela, sună telefonul: s-a produs un accident. Sunt patru persoane dintr-un autoturism. Sau vine SMURD-ul cu un pacient intubat, cu edem pulmonar acut. Acest lucru l-am trăit eu într-o noapte de revelion, în care ne pregăteam, la 12 noaptea, să ciocnim un pahar de suc, să ne spunem „La mulți ani!”, să gustăm câte ceva. La 12 fără un sfert noaptea, a venit persoana cu edem pulmonar acut, a trebuit intubată, tratată, a mers bine. Nu știu când s-a făcut ora 1:00. Și după aceea, tot au venit pacienți. Deci, nu puteam să nu fim acolo. Nu știu dacă eu, personal, am avut parte, pe când făceam revelionul în gardă, de astfel de momente alături de colegi, momente în care chiar să stăm o parte liniștiți, pentru că, evident, cealaltă parte rămânea lângă pacienți. Oricum, dacă încep să se reverse ambulanțele cu foarte mulți pacienți, nimeni nu se mai reunește la nici o gură de suc și se transferă ce se poate pe birourile de lucru: bomboane, pachețele cu cozonac, din care se ia câte o firimitură, termosul cu cafea, sticlele de apă și de suc. Dar nu ai cum să te mai desprinzi din zona de tratament, din zona de lucru; rămâi acolo și duci înapoi, acasă, cutiuța cu sarmale, cutiuța cu salată de boeuf.

Când telefonul lui Raed Arafat îți încurcă planurile...

Într-un an, după ce fusesem de gardă de Crăciun, trebuia să plec împreună cu mai mulți prieteni în vacanță. Ei au plecat un pic mai înainte, iar eu, pentru că deja ninsese și aveam probleme cu accesul la gravide, la cazurile grave din județ, am rămas, propunându-mi să plec cu mașina în dimineața următoare. Înainte să plec, mi-am zis: „Hai să mai trec pe la spital!”. Ne pusesem bagajele în mașină, totul era pregătit de plecare și am venit la spital. După raportul de gardă, îmi pusesem haina și mă pregăteam să ies; eram deja în ziua de concediu. Mă sună însă dr. Raed Arafat și-mi spune: „Unde este elicopterul vostru?”. Îi zic că e plecat la o gravidă, undeva, în județ, cu echipa de elicopter. „Dar ați mai putea face o echipă de elicopter, că uite, aveți elicopterul mare, MI-8-ul, și sunt trei cazuri la Podul Turcului care n-au cum să ajungă la spital. Sunt drumurile blocate”. Medicii care fac elicopter sunt doar o mică parte din echipa noastră. Pentru că noi am trăit dramele accidentelor, este singura poziție în care se poate ajunge conform opțiunilor personalului medical, deci nu e obligatorie. E obligatoriu să faci gardă în clinică, în Urgență, e obligatoriu să faci gardă pe mașină, dar nu e obligatoriu pe elicopter; acolo ajung doar cei care vor să facă acest lucru. Și nu sunt foarte mulți cei care vor. Acum, de exemplu, echipa e mai mare, dar în anul acela, situația nu era așa.

Concediul meu a început și s-a terminat în elicopter

După acel telefon al dr. Arafat, m-am uitat în dreapta, m-am uitat în stânga și nu m-am văzut decât pe mine. Asistenta-șefă era în concediu, așa că l-am chemat pe Paul Grigoraș, înlocuitorul asistentei-șefe, și i-am zis: „Paul, hai, ne îmbrăcăm și mergem noi pe elicopter la Podu Turcului să luăm niște cazuri, iar eu voi pleca mai târziu”. Ne-am îmbrăcat, am pus uniformele de SMURD, ne-am dus la elicopter, am pregătit elicopterul respectiv, pentru că nu avea configurație medicală, deci am luat echipamente medicale din UPU. El zbura pentru Poliție, pentru Poliția de Frontieră, în mod special, însă, la nevoie, o făcea și din rațiuni de urgență medicală. Ne-am urcat în elicopter și ne-am dus la Podu Turcului. Am luat de acolo o gravidă, care era bine; avea dureri, dar nașterea nu era încă declanșată. Am luat un domn mai în vârstă cu o ocluzie intestinală și un alt domn, tot 75 de ani, cu accident vascular cerebral. I-am dus la Spitalul Județean Bacău, pentru că nu erau cazuri care să depășească competența Spitalului Bacău. Între timp, dispeceratul m-a informat că elicopterul EC, cu care noi zburam în mod obișnuit și care era plecat la un alt caz, se duce la un alt caz în județul Iași, la care nu se putea ajunge terestru. Am luat cei trei pacienți, i-am dus la Bacău și ne-am propus să ne întoarcem. Mă uitam la ceas. Era cam târziu și mă gândeam că poate ajungem la timp ca să pot pleca în vacanță, după prietenii mei. Și, în zbor fiind, dispeceratul mă anunță că este o naștere declanșată undeva, într-o localitate, la limita dintre județele Vaslui și Galați, și ne-a întrebat dacă ne putem duce acolo. Ce puteam să zic? Evident, am zis da! Și am plecat într-acolo, după ce am lăsat cazurile la Bacău și am alimentat pe aeroportul Bacău. Am aterizat în mijlocul zăpezii.

Când am coborât din elicopter era o zăpadă până la șold

Am sperat că ne conduce cineva la această gravidă, dar ni s-a zis că trebuie să mergem să o luăm de acasă. Teoretic, o gravidă care trebuia dusă la spital să nască putea fi pusă într-o mașină și adusă câțiva, 200-300 de metri, cât credeam noi că este până acolo, pentru că problema era a accesului. Drumul spre Bârlad era înzăpezit și nu se putea circula, însă era clar că femeia trebuie să nască. Era a treia naștere, ceea ce însemna că se petrecea repede. Ca atare, era cazul să mergem și să o luăm de acolo. Cum nu ne-a adus-o nimeni, trebuia să mergem noi la ea. Ni s-a spus că e o naștere normală, la termen, fără probleme. O mamă tânără, care, la 20 de ani, avea al treilea copil. Coborâm în zăpadă, ne mișcăm pe acolo și vedem că ne aștepta, cumva, la marginea câmpului cu zăpadă, o mașină care avea patru roți și cam atât. Nu se închideau ferestrele... Era o mașină neutilizată în mod obișnuit, dar era singura pe care, probabil, o găsiseră. Ne-a dus aproape în fața casei gravidei respective, care era situată spre vârful dealului. Am intrat în casa aceea, o casă de chirpici, cu o singură cameră, cu pământ pe jos; înăuntru, nu era nici un dulap, ci doar un godin, o masă și două paturi. Hainele celor două fetițe de 2 și 4 ani erau curate și stivuite frumos lângă perete. Era o familie săracă foarte tânără, care avea două fetițe și care aștepta acum un băiețel. Mai erau trei femei acolo: două care asistau nașterea, iar o a treia, ceva mai în vârstă, care nu participa la travaliul gravidei, deci nu o ajuta. Când am intrat, am văzut-o pe femeia respectivă cu naștere declanșată; se vedea deja capul copilului. Era clar că nu puteam să plecăm. Trebuia să stăm acolo și să asistăm nașterea. Femeile care ajutau pregătiseră păturele, apă caldă; cumva, erau pregătite să o moșească pe prietena, pe ruda lor. Doamna cealaltă zice: „Nu sunteți ginecolog? De ce n-au trimis de la Iași și un ginecolog?”. „Sunt medic de urgență.” E drept că sunt în curricula noastră niște elemente de pregătire pentru naștere în teren, dar nu era exact ceea ce îmi doream, pentru că puteau fi o serie de complicații. „De ce n-au trimis un ginecolog?” „Ginecologii nu zboară cu elicopterul. Medici de urgență zboară cu elicopterul și noi am venit să luăm o femeie să nască la spital, la ­Vas­lui sau la Iași.” La Vaslui, în mod normal, fiindcă de Vaslui aparținea.

Fabio, finul meu născut în viscol

Am asistat nașterea, a ieșit băiețelul, am tăiat, am pensat și am tăiat cordonul; acum urma să iasă placenta. Dar nu ieșea placenta. N-aveam semnal la telefon ca să pot suna colegul care era de gardă la Maternitatea „Cuza Vodă”. Am ieșit din casă și am reușit să am puțin semnal. Am întrebat ce să fac: aștept să delivreze placenta aici sau pot lua pacienta și o va delivra la spital? Mi s-a spus: „Nu, fă-i masaj uterin și așteaptă să delivreze placenta”. Pe micuț l-am șters, l-am aspirat, ceea ce știam să facem. Era a doua naștere pe care o asistasem. Evenimentul acesta însă venea la o distanță de 16 ani de anteriorul, care fusese în primul meu an de Urgență cu elicopterul de la Iași. Dar acolo mă aflasem în cabinetul medicului de familie și era și moașa din sat. Aici, eram chiar singură, adică eu cu asistentul meu și cu cele două femei care ne-au ajutat. Pe micuț l-am încălzit, l-am aspirat, i-am dat un pic de oxigen, totul era bine. După aceea, am început să fac masajul uterin și să mă rog să iasă placenta, lucru care s-a întâmplat după vreo jumătate de oră. Urma să luăm femeia. Pe bebeluș l-am învelit în geaca mea, însă pentru femeie am încercat să găsim niște pături. Ne-am uitat în dreapta, în stânga, să găsim o pătură. Efectiv, oamenii aceia nu aveau o pătură pe pat. Am luat o cuvertură și asistentul meu și-a scos geaca și a pus-o pe ea. Noi avem geci groase făcute tocmai pentru asemenea condiții. Și am coborât dealul, asistentul meu cu pacienta în brațe, iar eu cu bebelușul. Am ajuns la mașina aceea cu patru roți, apoi am ajuns și la elicopter. În el fiind, mi s-a părut că am ajuns într-un palat. Din fericire, înăuntru era cald. I-am administrat pacientei ceva pentru durere, iar bebelușul era bine. I-am monitorizat și pe el, și pe mamă. Am decis să-i aducem în Iași, să nu mai mergem la Vas­lui, pentru că aveam deja o naștere cu risc, în sensul că era petrecută în teren necontrolat. Am ajuns cu bine la spital, predându-i la Maternitatea „Cuza Vodă”. După aceea, m-am interesat de starea lor și i-am vizitat pe 1 ianuarie. Era evident că eu nu mai aveam cum să plec în vacanța aceea. Pe bebeluș l-am și botezat. E finul meu și, la dorința părinților săi, îl cheamă Fabio Vasile: Vasile, pentru că s-a născut în ajun de Sfânt Vasile, și Fabio, fiindcă aveau părinții niște rude în Italia și le-a plăcut numele. La sfârșit de decembrie va împlini 10 ani.