O istorie religioasă a aromânilor (VII)
Legătura dintre Şcoală şi Biserică era strânsă, după cum putem constata în timpul conflictului iscat în anul şcolar 1899-1900 la şcoala românească din Greava (Grabova, estul Albaniei). Mitropolitul grec al locului a trimis o circulară, pentru a fi citită în biserici, prin care cerea ca românii să nu-şi mai trimită copiii să înveţe în limba maternă, în caz contrar fiind excomunicaţi. Totodată, mitropolitul a interzis preotului să mai servească în casele românilor.
Faţă de această situaţie, reprezentanţii diplomatici români au sugerat reprezentanţilor comunităţii aromâne instruirea unui localnic în „slujba bisericească” la Schitul românesc de la Muntele Athos, pentru a fi hirotonit de un mitropolit grec pe seama parohiei din Grabova sau, prin recunoaşterea supremaţiei spirituale a Exarhului bulgar de la Constantinopol, să fie hirotonit de Mitropolitul bulgar de Ohrid sau Monastir (Bitolia).
În timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878, şcolile şi bisericile româneşti din Balcani au avut mult de suferit. Pentru că România participa la război alături de Rusia, atunci Patriarhia Ecumenică a încercat să convingă Poarta că românii sunt în solda ruşilor. Consecinţa directă a fost că autorităţile otomane au închis imediat toate şcolile şi au arestat pe învăţătorii români. Dar revoltele grecilor în vestul Macedoniei şi din zona Olimpului i-au convins pe turci că este mai bine să se folosească de rivalităţile naţionalităţilor din imperiul lor pentru a reuşi să reprime mişcările de emancipare care se dezvoltau tot mai mult, mai ales din partea grecilor dornici de a-şi alipi teritorii din Turcia europeană.
Astfel, o mare parte din şcolile româneşti au fost redeschise şi au fost înfiinţate altele noi. Ba mai mult, la 12 septembrie 1878, vizirul Savet Paşa dădea un ordin prin care românii din Epir, Tesalia şi Macedonia (sandjacul Tricala, cu vilaetele Ianina şi Salonic) aveau dreptul la „deplina exercitare a cultului şi a învăţăturii şcolare” în limba proprie, dispoziţie care trebuia respectată şi aplicată de toţi funcţionari civili imperiali. La redactarea acestei reglementări juridice participase şi profesorul Apostol Mărgărit, care ulterior avea să fie numit de statul român în fruntea noului „Inspectorat al şcolilor şi bisericilor” pentru aromânii din Peninsula Balcanică, cu sediul la Bitolia. De fapt, noua reglementare otomană era rodul unor acţiuni multiple întreprinse de Apostol Mărgărit, susţinut de guvernul liberal de la Bucureşti, pentru înfiinţarea de şcoli, organizarea unor activităţi culturale în limba română şi deschiderea unui consulat românesc la Salonic, în contextul în care, după pacea de la Berlin (1878), România câştigase o reputaţie internaţională, iar Turcia era direct interesată să şi-o apropie pentru a stopa tendinţele expansioniste ale Rusiei în Balcani.
Faţă de astfel de reglementări, grecii au ripostat prin presiuni şi prin campanii militare întreprinse de antarţi, locuitori ai statului turc susţinuţi financiar şi militar de statul grec, care urmăreau alipirea tuturor provinciilor ce odinioară aparţinuseră statului bizantin. În multe cazuri, aceşti antarţi greci erau mobilizaţi de Patriarhia Ecumenică şi mitropoliţii din Peninsula Balcanică, care acţionau din punct de vedere canonic împotriva preoţilor aromâni slujitori în limba maternă. Campaniile de „pedepsire” ale antarţilor instigaţi de Patriarhia Ecumenică s-au înteţit mai ales după 1882, atunci când Poarta a recunoscut românilor dreptul de a se ruga în limba maternă. (Va urma)