O lecție nu este valabilă pentru ieri și azi, ci pentru mâine
Istoria recentă a României, mai ales anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, a stârnit mereu diferite interpretări atât pentru cei care au trăit în perioada comunismului, cât și pentru cei născuți după 1989. Despre ce avem de învățat din acei ani nu foarte îndepărtați și despre memoria vie a comunismului, am vorbit cu Radu Preda, președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).
O parte semnificativă din contemporanii noștri a trăit în anii comunismului. În ce fel credeți că le-a fost influențată viața? A „prins” într-un fel comunismul? Lecțiile de marxism, de pildă?
Legat de lecțiile de marxism, cu siguranță nu. Măcar și prin caracterul lor obligatoriu. Făceau parte din gargara de partid în care nu credeau nici măcar cei care o debitau, cu atât mai puțin cei care trebuiau să o suporte. Pe ansamblu însă, cum bine sugerați, comunismul a „prins”. În diferite feluri, unele insondabile, surprinzătoare, așa cum altele sunt vizibile în tiparele mentalității și chiar în acțiunea celor care au traversat perioada o mai mare bucată de timp. Dar nu ar putea fi altminteri. Fie și strict cantitativ - aproape o jumătate de secol -, comunismul a reușit să amprenteze inevitabil nu doar vizualul nostru cotidian, ci în egală măsură gusturile, opțiunile, percepțiile, orizontul fiecăruia în parte. Fiecare epocă supraviețuiește după încetarea ei formală în țesătura umană a subiecților istoriei. Da, există un homo sovieticus, generic vorbind și deloc ironic, așa cum există un om roman, bizantin sau renascentist. Important este de văzut cât reziduu toxic lasă o epocă, dacă otrava se prelungește. Or, din acest punct de vedere, comunismul mai trăiește prin nostalgicii lui, prin cei care, fără să înțeleagă ce spun, regretă perioada când aveam asigurate locurile de muncă și locuințele. Ei uită prețul enorm plătit pentru câteva împliniri civilizaționale, faptul că puteam fi o țară prosperă și fără comunism. Sau mai ales fără el!
Ați făcut liceul în ultima parte a regimului Ceaușescu. În ce măsură acei ani, cu specificul lor, greu de imaginat de tinerii de azi, au determinat anumite lecturi sau alegeri?
Comparația dintre liceul meu în comunism și ce se petrece azi nu ține doar de diferența de regim politic, chiar dacă aceasta este esențială. Nu poate fi indiferent dacă te formezi în cultura minciunii sau în cea a adevărului. Cu toate acestea, diferența majoră pe care o văd la ora actuală este inclusiv de natură tehnologică. Eu nu aveam drept surse de informații, de cultură în sens larg, decât cărțile și, evident, anumite întâlniri cu oameni deosebiți, ieșiți din șablonul propagandei regimului. Sunt un produs al bibliotecilor și al dialogurilor, ceea ce nu înseamnă că un tânăr de azi nu ar putea să se formeze la fel. El are însă în plus acces la internet, socializează altfel, este vizibil în lumea virtuală, locul unde își dă întâlnire cu alți colegi de generație și prieteni. În plină frenezie comunicațională a telefoanelor zise „inteligente” și a calculatoarelor, este o opțiune eroică să te dedici mai curând cititului, scrisului, meditației. Riști să te izolezi, să ieși din comunitatea virtuală și cea reală deopotrivă, fapt care nu este la îndemâna oricui. Concurența dintre zgomotul superficialității și cadența unui drum cultural formativ este acerbă. Fără a caricaturiza diferențele dintre generații, aș putea spune că, în raport cu studenții mei, ei au văzut filmele, în timp ce eu, la vremea mea, am citit cărțile care au stat la baza scenariilor. Și totuși, insist că există alternative la „îmbrobodirea digitală”, cum numea fenomenul un autor german.
Adică te poți folosi de internet cu discernământ, fără să îl transformi în sursă unică de cunoaștere. Aceasta este miza: să te folosești, nu să ajungi să fii, fără să îți dai seama, folosit. Accesul facil la informații trebuie mereu dublat de propria gândire, de confruntarea cu alte surse. Evident, îi poți citi pe clasici, așa cum poți citi inclusiv rugăciunile, de pe tabletă. Nu suportul este determinant, ci ceea ce gândești și simți la întâlnirea cu literele și cu sensurile cuvintelor. O tabletă chiar îți ușurează enorm căutările culturale prin faptul că duci cu tine mii de pagini. Poți consulta rapid dicționare, enciclopedii sau diferitele variante de traducere ale unui text sacru. Esențial rămâne caracterul de instrument, tableta netrebuind să devină un scop în sine, sursă de ocupare a timpului, adică a vieții.
Cum ați caracteriza din punct de vedere educațional perioada 1947-1989?
Ca orice dictatură, comunismul a încercat, uzând de toate metodele - de la falsificarea la ignorarea adevărului - și cu permanentă brutalitate să vopsească geamurile realității în culorile sale. De unde și manipularea, începând cu istoria, rescrierea canonului literar, utilizarea limbii de lemn etc. Este între timp un secret public printre istorici: dacă vrei să înțelegi bine și fără mult efort un regim sau o perioadă, analizează manualele școlare. Ele sunt oglinzi fidele ale înțelegerii de sine a autorității publice. În cazul nostru, finalitatea fiind „omul nou” comunist, regimul nu a mai făcut nici o diferență între educație și îndoctrinare, copilul și ulterior tânărul trebuind să crească în parametri prestabiliți. Nu erau încurajate și nici permise aventurile intelectuale, căutările, întrebările sau dubiile, totul fiind limpede de la bun început. Educația socialistă mima pe cea religioasă, oferind pseudorăspunsuri la toate frământările majore prin care trece un om în anii formării sale. Iată de ce, în esență, diferența dintre dictatură și democrație ar trebui să se vadă înainte de toate în schimbarea metodelor și conținuturilor educației, un proces foarte anevoios. Putem vorbi despre depășirea comunismului abia atunci când ieșim complet de sub cupola cerului său fals, când redescoperim prospețimea, diversitatea și frumusețea unei realități despre care dictatura proletariatului insista să afirme că nu există.
Ce avem de învățat din punct de vedere teologic de la perioada comunistă? E doar o pată neagră în istoria României și a statelor est-europene sau poate fi înțeleasă ca o „lecție divină”?
Dacă nu încercăm să înțelegem perioada comunistă inclusiv sau mai ales în cheia pedagogiei dumnezeiești, riscăm să cădem în cinism. Adică bunicii, părinții și chiar unii dintre noi au/am avut pur și simplu ghinion. Or, orice catastrofă, oricât de mare, are în logica credinței creștine un miez pedagogic, oricât de revoltați și chiar îngroziți am fi de cele petrecute. Ceea ce nu înseamnă că răul este aliatul lui Dumnezeu. Deja în Vechiul Testament, în nenumărate locuri, vedem cum Yahve lasă poporul lui Israel să sufere de pe urma alegerilor pe care le face fără El. Războaiele fratricide, exodurile, robiile și tot cortegiul de inimaginabile suferințe sunt citite de divina inspirație a cărții sfinte ca expresii ale îndărătniciei, lipsei de loialitate și, în cele din urmă, a credinței prea slabe. Dumnezeu își lasă poporul ales, ca pe noi toți, să vadă unde conduc ambiția, orbirea și celelalte metehne ale autonomiei folosite prost. În esență, aceasta este libertatea care definește antropologia biblică și potrivit căreia omul are libertatea în mod natural, dar oferit de Dumnezeu dintru început. Inclusiv textele evanghelice pun în evidență că o libertate neînțeleasă ajunge opusul ei. Parabola fiului risipitor reprezintă de aceea una dintre cele mai profunde interpretări a raportului filial dintre om și Dumnezeu. Nici creatura nu este îngrădită - își ia partea de avere și o risipește prin lume -, dar nici Creatorul nu este un tată veșnic supărat pe insolența progeniturii, dovadă că are o imensă bucurie când aceasta revine: „Mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Totul sub privirile acre, întemeiate etic, dar nu și spiritual, ale fratelui cuminte, conform. Acum, lecțiile comunismului pentru Bisericile Ortodoxe locale trebuie descifrate cu atenție și fără concluzii pripite. Va fi nevoie de un drum teologic destul de lung și cu siguranță deloc ușor până să ajungem la o lectură echilibrată menită să ne împace cu trecutul recent și să ne pregătească pentru viitor deopotrivă. Știm din pedagogie: o lecție este valabilă nu pentru ieri și nici măcar pentru azi, ci pentru mâine.