O legătură indisolubilă

Felurite legături se petrec între semeni ori între oameni și locuri, însă singura cu adevărat grăitoare rămâne legătura omului cu Dumnezeu. Nimeni nu o poate distruge. În unele cazuri, legăturile sunt atenuate, dar șterse nu vor putea fi niciodată.

Despre o legătură indestructibilă poate fi vorba, de asemenea, între un monah și o mănăstire, locul unde și‑a început viața călugărească, mai ales dacă acolo a avut multe de învățat. Grăitoare în acest sens este legătura marilor părinți de altădată cu cei care i‑au învățat tainele trăirilor înalte.

Așa a fost fericitul Arhiepiscop al Alexandriei, Atanasie, care a ucenicit pe lângă marele Antonie. Sfaturile, învățămintele, ceea ce a văzut la marele părinte al pustiei avea să le pomenească mereu și, mai mult decât atât, să le scrie într‑o carte care a rămas izvorul învățămintelor pentru monahi și creștini de mai bine de 16 veacuri.

Un caz mai apropiat nouă este al fericitului părinte Petroniu Tănase. Deși a stat relativ puțin la Mănăstirea Neamț, în comparație cu viața sa bogată în ani, ucenicind la Vovidenia și apoi în Lavra Sfântului Paisie, părintele Petroniu Tănase mărturisea peste veacuri că, deși a fost slujitor la Catedrala Patriarhală din București, viețuitor la mănăstirile Cernica, Curtea de Argeș și Sihăstria, trăitor retras în singurătate în vremea Decretului 410, apoi închinoviat la Sihăstria, după ce trecuse și prin Lavra Valahiei în vremea studiilor sale, Petroniu Tănase mărturisea că nu a întâlnit nicăieri cântări liturgice ca la Mănăstirea Neamț, cu toate că 30 de ani i‑a petrecut în Grădina Maicii Domnului, la Muntele Athos, unde se spune că sunt cele mai frumoase slujbe și rânduieli de cult.

A rămas, așadar, în inima lui atmosfera de la Neamț, chiar dacă se poate ca și la Athos ori Sihăstria să fi avut multe lucruri luminoase și oameni pe măsură de la care să fi învățat.

M‑am gândit la acestea în urma mărturisirilor Episcopului‑vicar ales, Nectarie de Bretania, care îmi spunea, la lucrările Sfântului Sinod, dragostea sa pentru locul în care s‑a format.

Crasna a fost vreme îndelungată un schit abia cunoscut, dar a devenit prin anii `70‑‘80 ai veacului XX un loc al misiunii și rugăciunii. Aceasta se datorează mai multor monahi din această mănăstire, începând cu starețul Ghedeon Bunescu și continuând cu ceilalți până în vremea noastră. Pomelnicul nu este prea bogat…

Într‑o zi, a bătut la porțile Schitului Crasna și viitorul monah Nectarie. De loc din ținutul Prahovei, provenind dintr‑o familie evlavioasă, dedicat rugăciunii și studiului, Nectarie a devenit într‑un scurt număr de ani un monah râvnitor, cultivat, a urmat școli de Teologie în țară și străinătate, a îndrăgit limba lui Baudelaire și a înțelepților Galiei de altădată, iar după terminarea studiilor a revenit la Crasna. Ar fi putut să rămână încă de atunci în Franța, pentru că era nevoie de el, așa cum este nevoie de misiune și de monahi dedicați pretutindeni.

La a doua revenire, i s‑a încredințat și ascultarea de stareț al Mănăstirii Crasna, ascultare deloc ușoară, ținând cont de faptul că Schitul Crasna, devenit mănăstire, primea în fiecare duminică și sărbătoare sute de pelerini, iar numărul lor era mult mai mare la hramuri ori sărbători.

La Crasna este obiceiul pentru cei care participă la slujbă, primind cuvânt de învățătură, să primească și bucate, după sfatul Mântuitorului, Care le‑a spus ucenicilor când erau înconjurați de mulțimea oamenilor: Dați‑le voi să mănânce!

A trecut starețul Nectarie și prin multe provocări. Am admirat la el puterea tăcerii și înțelepciunea de a trece prin valuri fără să fie acoperit de ele. A păstrat tradiția schitului, s‑a străduit mult, a muncit, s‑a smerit pe sine, așa cum îi șade bine unui călugăr, iar când lucrurile nu puteau fi realizate cum își dorea sau cum ar fi trebuit, era împresurat de firească mâhnire. Poate din acest motiv a ales într‑o zi să plece, totuși rămânând, căci o parte a inimii lui nu s‑a despărțit de Crasna.

Stabilit de multă vreme în Franța, ucenicind pe lângă Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Iosif al Europei Occidentale și Meridionale, a învățat mult. A făcut misiune, a organizat câteva comunități de români, a fost prezent în mijlocul acestora în duminici și sărbători, călătorind uneori câteva ceasuri către acel loc și alte câteva ceasuri la întoarcerea spre casă. A fost și aceasta o altfel de pravilă față de cea pe care o învățase la Crasna.

La vremea când Dumnezeu a hotărât să îi dăruiască mai multă lucrare și slujire, sunt sigur că gândurile și sufletul lui au rămas în Valahia, în ținutul Prahovei de unde provine, dar și în mănăstirea unde a devenit monah, s‑a format și apoi a fost stareț, îndrumând pe alții și străduindu‑se ca obștea să fie slujitoare, râvnitoare și aproape de oameni.

Să‑i dăruiască Domnul rod bogat și bucurii multe în lucrarea ce‑i stă înainte!

 

Citește și: Hirotonia noului Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale