O minte rugătoare este o minte sănătoasă

În societatea contemporană se pune foarte mult accentul pe programe care să asigure omului sănătatea trupului și a minții. Problema acestor rețete din punct de vedere teologic este că procedeul propus este în esență autonom. Persoana umană este îndemnată ca în mod autonom și izolat să obțină rezultatele dorite. Or, în spiritualitatea ortodoxă sănătatea minții și a trupului sunt daruri ale Creatorului față de făptura Sa. În Vechiul Testament avem nenumărate porunci prin care cel care le îndeplinea avea asigurată integritatea vieții pământești. Spre exemplu, cinstirea părinților avea dept consecință dobândirea unei vieți prospere: „ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Ieșire 20, 12).

La Părinții Bisericii, o minte sănătoasă înseamnă de multe ori o minte care are capacitatea să discearnă între bine și rău. Această putere de discernere și statornicire în bine a omului este după chipul Făcătorului său. Acesta, într-o pedagogie desăvârșită, îi pune omului înainte binecuvântarea și blestemul, dar îl și învață să aleagă binele și viața: „Ți-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deut. 30, 19). De remarcat la această poruncă este că și ea asigură viața lungă și sănătoasă pentru cei care o îndeplinesc.

Poruncile lui Dumnezeu au de asemenea consecințe asupra trupului și vieții pământești a omului. Într-un fel, omul întreg este ocrotit în ascultarea și supunerea față de Dumnezeu. Sub influența idealismului am pierdut de multe ori concretețea poruncilor lui Dumnezeu și caracterul lor universal. Mântuitorul Însuși este Cel care performează vindecări trupești și atenționează: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Această legătură dintre sănătatea trupului și a minții și poruncile lui Dumnezeu este subliniată și de Sfântul Grigorie Palama. Acesta arată că o minte sănătoasă este o minte în stare de rugăciune: „Oare nici lucrările minţii (înţelegătoare) nu se dau de la Dumnezeu şi nu se arată ele în vremea rugăciunii, mai curăţite decât oricând, dacă şi pe acestea trebuie să le părăsească cel ce se grăbeşte prin rugăciune spre unirea dumnezeiască? Dar rugăciunea este, cum a zis careva, «maica cugetărilor preaînţelepte»” („Despre rugăciune”, Filocalia, vol. 7, Editura IBMO, București, 2013, p. 293). Vedem că sfântul isihast numește rugăciunea maică a cugetărilor înțelepte, adică în starea aceasta de unire cu Dumnezeu omul sporește în puterea sa de a gândi, de a cugeta, de a înțelege. În acest sens, el spune în continuare că rugăciunea celor desă­vâr­șiți e lucrare a minții.

Rugăciunea ca lucrare de însă­nă­toșire a minții este peste con­tem­plație sau meditație. Părintele Dumitru Stăniloae remarcă acest lucru explicând că Varlaam, oponentul Sfântului Grigorie Palama, respingea orice prefacere trupească în rugăciune, reținând doar speculația. „Rugăciunea nu e simplă «meditaţie», ci luptă, încordare a întregii fiinţe”, explică teologul român (Nota 75, Ibidem, p. 291). De altfel, această sănătate a minții care se roagă nu este spe­culația, ci dobândirea unor înțe­lesuri și lucrări în mod nemijlocit prin unire cu Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae punctează acest lucru: „Palama observa că cei aflaţi în rugăciune nu sînt toţi răpiţi, ci pe unii îi lasă Dumnezeu în lucrări dăruite de El însuşi” (Nota 75, Ibidem, p. 291). Chiar dacă nu sunt răpiți în lumină, rugătorii Îl primesc în inimă pe Dumnezeu, Îl simt grăind și lucrând. Această stare dobândită prin rugăciune este o revărsare de putere în minte și în trup care participă la ceea ce părintele Dumitru Stăniloae nu­mește „un fel de conştiinţă emoţională supremă a prezenţei lui Dumnezeu şi a dependenţei de mila şi de iubirea Lui” (Nota 75, Ibidem, p. 293).

Sfântul Grigorie Palama vor­bește despre Moise, care tăcând se ruga și striga spre Dumnezeu: „Iar Moise tăcînd, Dumnezeu zice: «Ce strigi către Mine?» (Ieşire 14, 15). Cuvântul acesta îl arată pe el rugându-se. Iar fiindcă se ruga tăcând, se ruga, desigur, cu mintea” (Ibidem, p. 291). Tot părintele isihast adaugă că deși se ruga, sim­țea tot poporul în jurul lui și primejdia care se apropia, deci era conectat la realitatea în care se afla. În consecință, puterea dată lui de Dumnezeu s-a răsfrânt și asupra trupului său, mintea fiind altarul care a oferit lui Dumnezeu jertfa rugăciunii, dar și care a primit puterea de la Acesta pe care a transmis-o întreg trupului: „L-a împins spre toiag şi i-a insuflat putere nu numai în suflet, ci şi în trup şi în mână” (Ibidem, p. 291).

 Această prefacere a omului întreg, trup și suflet, în rugăciune și unire cu Dumnezeu este promisiunea și oferta pe care Biserica o face întregii lumi și care are puterea de a schimba viața acesteia. Pe cât de mare este ea, pe atât de neglijată este de majoritatea dintre noi. Cuviosul Sofronie Saharov spunea că dacă toată lumea ar aborda această cale, lumea s-ar preface într-o clipă într-o fericită existență, fără trăirea dramatismului și a contrariilor inerente vieții căzute și fragmentate.