O modernitate buclată

Florin Caragiu e un jucător. Şi încă unul îndârjit, dacă ţinem cont că pariază la ruleta poeziei religioase. El se ambiţionează să inoveze pe tărâmul dogmei. Mereu îmi pun întrebarea: cum se mai poate scrie poezie religioasă valabilă din punct de vedere literar? Cum este posibil ca o specie literară îngrădită lexical să reziste într-un ring în care este permis absolut totul?

Şi totuşi, lirica din "Catacombe. Aici totul e viu", Vinea, 2008, nu îşi fixează centrul de greutate în imagologia religioasă. Deşi gravitează în jurul credinţei, substanţa cărţii este una plurivalentă. Coperta, împânzită de simboluri creştine, tinde să sugereze o lectură univocă, ca şi unele mottouri. Florin Caragiu are ceva din metafizica lui Blaga, dar nu se hrăneşte mai deloc din dialectica suflet-carne care nutrise lirica lui Voiculescu. Nimic din îmbăţoşarea argheziană şi nici o înrudire cu apocalipsa veselă a lui Bădiliţă. Poetica lui Caragiu este întemeiată pe imagini spectaculoase, baroce. Substanţele vitale inflamabile dau seamă de neliniştea unui suflet aparent detaşat de orice lumire: "sângele mi se prelinge în semiîntuneric/aproape că îl pot aprinde cu un chibrit/e acolo un mut în care încet-încet/mă recunosc" ("Strigătul"). Intrarea în corp şi recompunerea lumii din cioburi sunt etape în care poezia izbucneşte cu forţă: "mă deschizi dinlăuntru ca pe o rană abia cusută/după un joc cu cioburi colorate/nu ştiu să mă apăr mă întind doar pe jos/să aud lunecuşul viorii peste urmele lui Dumnezeu//lumea stă între noi părăsită ca o minge desumflată/sau ca o sabie cu două tăişuri ce exultă/când mi se ating pomeţii/numele mi-a rămas pe degetul/cu care scrii în nisip/iertarea". ("Iertarea") În timpuri ale poeziei literale şi tranzitive, acest înşirâte tropi este riscant. E aproape imposibil să reuşeşti constant. Un exemplu: "o fâşie să-ţi acoperi/gaura din piept//ca şi cum n-ai face decât//să-l iubeşti pe cel de lângă tine aşa cum e el,/peste tăietura din suflet şi trup/adormită" ("Întretăiere"). Uneori viziunile sunt pur şi simplu frumoase cu asupra de măsură: "Drumul se rostogoleşte peste copaci, cuvintele ridicate în capul oaselor privesc peste noi.//Soarele mănâncă zăpadă, cheia rătăcită în iarbă/se-nvârte discret, nu mă îndur să rup o floare:/la despărţire îţi împletesc în păr luna" ("Scriitură"). Urmăresc de vreo doi ani scrierile autorului. Am remarcat uluitoarea sa capacitate de a-şi moderniza arta. Gata mereu să înveţe, poetul experimentează cu cerbicie. În faza barocă, microcosmosul se curbează în el însuşi, într-o deschidere întoarsă: "cu cât suntem mai aproape cu atât trupul/e mai curbat în el însuşi,/întredeschis în partea dinspre tine" ("Apropierea"). Lumea se îndoaie vizibil, într-o poetică matematică a spaţiilor curbe. Însă numai candoarea şi iubirea au acces la viziunea iniţiatică: "privirea copilului curbează spaţiul, îi împrăştie culorile/pe cârpa cu care a strâns răcoarea ierbii în zori" ("Entanglement"). Adesea metafora devine viziune frapantă, depăşind acrobaţiile stilistice: "între noi s-a crăpat de ziuă". Altădată voinţa de profunzime devine tezistă: "uneori ne azvârlim atât de adânc unul în altul/că numai Hristos poate să ne scoată vii". Referitor la tenacitatea de a ţine pasul cu tendinţele, ar fi de menţionat numeroasele jam-sessions pe care Florin Caragiu le-a scris cu poeţi ca Aida Hancer, Dan Cârlea, Dana Banu etc. Gestul denotă flexibilitate şi capacitatea de a ieşi din carapacea manierei proprii. Poate datorită acestui fapt consider că evoluţia lui poetică este departe de a se fi încheiat. Depinde doar de lecturile cât mai organizate pe care le va practica în viitor. Şi depinde doar de el dacă se vrea poet pur-sânge sau jumătate-sânge. Deşi cartea aceasta conţine nenumărate frumuseţi, rămân la părerea că poezia şi literatura în general trebuie să tindă spre simplitate şi claritate.