Nu suntem singuri

Cu câțiva ani în urmă, un drag prieten, bun creștin și apropiat al Bisericii, a trecut printr-o încercare cumplită: inima fetiței lui a încetat să mai bată. Aproape douăzeci de minute - timp în care, nemaiașteptând Salvarea, a ajuns cu ea la spital conducând mai rău ca la raliurile pe terenuri accidentate - micuța nu s-a mai aflat în această lume.

La spital au reușit s-o resusciteze. Au urmat ani grei, în care familia a bântuit prin spitale din țară și străinătate, cu riscul permanent ca stopul cardiac să se repete și fără un diagnostic sigur. Într-una din acele zile, mi-a scris de pe holul unui spital că e multă nefericire în jur, „și mi se rupe inima când mă gândesc la cei care nu cred în Dumnezeu și în puterea Sfântului Maslu!” El, aflat în acea situație-limită în care n-ai vrea să ajungă nici un părinte, se gândea cu milă, compasiune și empatie la cei și mai năpăstuiți decât el, cei care nu cred și nu mai au nici o speranță.

Azi, fetița lui e bine și e o domnișoară încântătoare.

Mi-am amintit despre această poveste - reală și tămăduitoare - zilele trecute, când soția mea și cu mine am făcut slujba de pomenire la trei luni a tatălui ei. Era o zi rece, dar superbă, de martie și, împreună cu bunul nostru părinte Gruia de la Biserica Mavrogheni, ne aflam la mormânt, în cimitirul Bisericii „Sfântul Ilie” de pe strada Floare de Gheață (ce frumos nume de stradă!), în zona prelungirii Bulevardului Ghencea, fiind aproape singuri în spațiul parcă fără margini marcat de cruci, flori, candele și inundat de lumina soarelui, în pragul echinocțiului de primăvară. Un om cu credință în Dumnezeu nu va fi intrigat dacă o să spun că era, pur și simplu, frumos.

Atunci m-am gândit, din nou, la cei - puțini, e drept - care nu pot simți frumusețea și seninătatea unui astfel de moment dincolo de fireasca emoție, tulburare și tristețe născute din gândul la cel drag plecat dintre noi, întrucât socotesc că totul se termină odată cu sfârșitul vieții pământești. La cei care se simt singuri în fața morții trupești, a lor sau a celor apropiați.

Întregul ritual - aprinderea candelelor, așe­za­rea unei flori pe mormânt, slujba, rugăciunile, reculegerea, apoi împărțirea de mâncare către oamenii mai săraci întâlniți în drum - reprezintă nu doar gesturi din inimă făcute în memoria celui dispărut, ci și moduri de a-ți împăca sufletul gândindu-te la el, cu credința că ne vom revedea cândva în viața veșnică.

Un cimitir, un mormânt, o slujbă de îngropăciune ori de pomenire nu sunt lucruri triste decât când ți se pare că asta e tot și nu urmează nimic. Dumnezeu este alături de toți copiii Lui, dar, dacă nu-L simți, dacă nu-L percepi în gândul și în inima ta, trebuie să fie tare greu. Și când te confrunți cu grele încercări, și când ajungi la capătul lumii materiale.

Adolescent fiind, când am participat la prima despărțire a unui suflet de trup și la praznicul de după, am fost nedumerit și chiar un pic indignat de faptul că oamenii mâncau, beau și vorbeau despre toate cele. Din fericire, am avut cine să-mi explice că în felul acesta cei care-l iubiseră cel mai tare pe cel plecat sunt ajutați să treacă peste dificilul moment și să meargă mai departe fără să cadă într-o depresie adâncă.

Nu suntem singuri. Niciodată. Nici în viață, nici în moarte. Avem lângă noi familia și prietenii, dar mai ales Îl avem deasupra pe Dumnezeu. Nu trebuie să uităm asta niciodată, orice-ar fi.