O monografie religioasă de la 1906

Preocupările pentru consemnarea istoriei au fost multă vreme în siajul Bisericii, mai ales în epoca de tranziție de la Evul Mediu spre modernitate. Așa se face că, pe la 1900, mergând prin satele și orașele vechiului regat, Nicolae Iorga a intrat în contact nemijlocit cu o veritabilă comoară păstrată în bisericile țării, și anume mici note și însemnări, scrise aproape în stilul cronicarilor, despre evenimentele importante pe care slujitorii Bisericii le-au trăit ori le-au perceput ca fiind demne de consemnat. Marele savant a descifrat și apoi a publicat multe dintre aceste scrieri rămase pe ceasloavele învechite de vreme.

În momentul în care studierea istoriei a devenit importantă, în spațiul românesc și-a făcut apariția o pleiadă de istorici ale căror nume sunt considerate astăzi ca fiind cele ale unor deschizători de drumuri, veritabili autori clasici. Pentru intelectualitatea epocii, preocuparea aceasta pentru studiul monografic s-a extins și, pentru a nu se pierde date și evenimente petrecute în comunități, au început a fi întocmite chestionare cu caracter monografic care să cuprindă esența istoriei unei localități ori a unei biserici. Unele dintre acestea s-au păstrat până astăzi.

Un „ceaslov” cu zeci de pagini

Răsfoind prin catalogul celor câteva mii de manuscrise cu tematică diversă aflate în colecția Bibliotecii Naționale a României, am descoperit un veritabil izvor istoric, o sursă de istorie locală, intitulată „Monografia religioasă a județului Prahova la 1906”, în fapt un „ceaslov” care are câteva zeci de pagini scrise de mână, cuprinzând o serie de informații legate de istoricul unor biserici din diferite localități ale județului. Cu toate că, din punctul de vedere al numărului, cele mai multe „istorii” aparțin bisericilor din orașul Ploiești, există suficiente date și despre bisericile sătești ale unor mici așezări, care au meritul de a valoriza informațiile din conținut, cu atât mai mult cu cât despre istoricul unora dintre aceste biserici chiar și astăzi se știu puține lucruri.

Chiar dacă nu avem suficiente informații despre modul cum acest manuscris a fost donat ori vândut Bibliotecii Naționale, în mod cert întocmirea lui în jurul anului 1906 s-a datorat unei inițiative fie locale, a protoieriilor prahovene, fie a unui for superior, poate chiar mitropolia, pentru că în cuprinsul unora dintre pagini se face referire la o adresă cu nr. 765/906. Manuscrisul nu oferă prea multe explicații în acest sens. El cuprinde doar rapoartele care, așa cum am precizat, nu sunt tipărite, ci sunt scrise de mână. Toate, însă, au aceeași structură, fapt care ne duce spre concluzia că, în mod clar, acestea sunt rodul unei inițiative centrale.

Istoriile enoriilor și bisericilor județului Prahova de la 1906 au același șablon de alcătuire, indiferent că unii din preoții parohi oferă informații mai detaliate ori dimpotrivă. Din acest motiv, fiecare informare cuprinde detalii despre: starea religioasă și morală a parohiei; numărul familiilor; numărul bisericilor existente în parohie; data construcției bisericii și ctitorii; obiecte de valoare științifică ori literară; personalul bisericii; alte monumente aflate în cuprinsul parohiei.

Marele merit al acestei veritabile cronici este acela că ne oferă informații inedite și de interes pentru cititorul de astăzi care are curiozitatea de a ști cât mai multe despre înaintași. Cel care răsfo­iește cronica aceasta poate intra în contact nemijlocit cu viața religioasă, modul în care anumite comunități se raportau la biserică și cum își trăiau viața spirituală acum mai bine de un veac. Relevante sunt în acest sens cuvintele unui preot, Petru Provian, paroh al unei biserici aparținând unei comunități cu o veche istorie, satul Bucov, locul unde, la 1601, domnul primei uniri poartă o mare bătălie cu polonezii. Cândva fost oraș și capitală a unui județ desființat la 1845, județul Saac, Bucovul era la începutul secolului XX un sat de oameni așezați și gospodari. Acest fapt îl remarcă preotul Provian, care, în memoriul său, a descris starea morală a enoriașilor săi cu următoarele cuvinte: „După o stăruitoare muncă pentru ridicarea stării religioase și morale a credincioșilor din parohia mea, astăzi, când mi se pune întrebarea și când eu însumi mă întreb: este mulțumitoare viața religioasă și morală așa cum se manifestă ea acum?, nu știu dacă mai potrivit ar fi răspunsul afirmativ, de cât cel negativ. Pe de-o parte, mulțimea lipsurilor care sunt și care, din cauza condițiu­nilor grele în care se duce activitatea preoțească, vor mai dăinui încă, pe de altă parte, desăvâr­șirea ideală către care ne cheamă Mântuitorul mă obligă a nu întoarce înapoi pentru a admira viața religioasă a credincioșilor din această parohie, ci plin de grijă a-i îndrepta sus spre Dumnezeu, cerându-i ajutorul său pentru ca ziua de mâine să fie mai bună. De la început însă țin să declar că, comparativ cu starea pe care am găsit-o la venirea mea ca preot, starea de astăzi arată un progres simțitor. Biserica e înconjurată cu mai multă dragoste, credințele religioase sunt mai întărite și mai lămurite, iar faptele în numele și pentru mărirea Dlui se înmulțesc zi de zi. [...] Viața morală este mai bine întemeiată. Buna cuviință între oameni și respectul pentru cele sfinte sunt păstrate cu multă grije”.

Schiță a activității unui preot de sat

Preotul Petru Provian, o figură marcantă a Bucovului din primele trei decenii ale secolului XX, căci păstorește aici vreme îndelungată din 1905 și până în 1934, este în epoca sa un om respectat pentru modul în care înțelege să-și facă datoria. Biserica satului, zidită la 1679, este profund deteriorată și deși lucrările de restaurare încep în 1913, au fost finalizate în 1917, în plin război, iar meritul este al preotului. Sub ocupația germană, atitudinea sa patriotică deranjează și, după cum reiese din mărturia sa ulterioară, acesta este căutat de către soldații inamici care vor să-l omoare. A scăpat cu viață numai datorită faptului că s-a refugiat în casa unui localnic. După război, prestigiul său în rândul sătenilor este la apogeu, având o atitudine demnă față de ocupant și grijă față de enoriașii săi, față de nevoile lor. Poate și de aceea, faptele și numele său sunt pomenite în sat și la jumătate de secol după moartea sa.

Din păcate, biserica de la Bucov, refăcută în 1917 prin stăru­ința preotului Provian, a fost distrusă de bombardamentele din 1944. Din strădania părintelui Petru Provian s-a mai conservat în Bucov până astăzi un obiectiv singular - Monumentul eroilor satului căzuți în Primul Război Mondial. Puținele date, amintirile șterse de vreme care s-au mai păstrat la bătrânii satului și pe care, personal, le-am auzit mă îndeamnă să cred că avem de-a face, așadar, cu un veritabil portret al unui apostol al satului, al unui preot care și-a înțeles misiunea de a sluji Biserica, pe Dumnezeu, dar și țara și oamenii săi.

Credem că proclamarea anului 2019 ca an omagial al satului (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) este o bună ocazie de a rememora astfel de figuri care au făcut cinste Bisericii și satului românesc. Cu siguranță că galeria preoților asemeni părintelui Petru Provian are multe astfel de exemple. Noi, cei de azi, trebuie doar să le aducem în față și să facem o cuvenită reverență față de memoria și faptele lor.