O nouă fereastră a Împărăţiei Cerurilor
Sfinţirea noului iconostas sau a noii catapetesme a bisericii Palatului Cotroceni, monument reprezentativ pentru cultura, spiritualitatea şi civilizaţia medievală românească, este un eveniment mare, sfânt şi binecuvântat, cu o semnificaţie spirituală şi o binecuvântare harică deosebită.
Memorial al istoriei mântuirii şi vedere profetică, anticipată, a Împărăţiei Cerurilor, iconostasul ortodox, numit şi catapeteasmă sau tâmplă, nu este un simplu perete despărţitor între altar şi naos, sau un element decorativ, artistic, ci are un profund sens liturgic şi teologic. Întreaga istorie a mântuirii lumii este rezumată în iconostas, care simbolizează venirea Împărăţiei lui Dumnezeu spre oameni, pentru ca oamenii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.
Noua catapeteasmă a bisericii Palatului Cotroceni a fost realizată în detaliu, ea fiind o copie fidelă după catapeteasma originală, expusă în prezent la Muzeul Naţional de Artă al României, atât în ceea ce priveşte suportul şi elementele decorative din lemn, cât şi pictarea icoanelor. Bogăţia ornamentelor şi frumuseţea detaliilor realizate în această dantelărie în lemn au dobândit prin aurire o strălucire de lumină lină, încadrând icoanele actuale, realizate, de asemenea, după imaginea vechilor icoane, într‑un cadru maiestuos şi tainic, solemn şi profetic.
Ca imagine a Bisericii lui Hristos din Împărăţia Cerurilor, iconostasul strălucitor al bisericii Palatului Cotroceni arată că Hristos Se află, în acelaşi timp, în slava din Împărăţia Cerurilor, împreună cu sfinţii, dar şi, întru smerenie, pe pământ, împreună cu oamenii care se roagă Lui.
De aceea iconostasul nu este un semn de despărţire, ci unul de unire, de comunicare între altar şi naos, între cer şi pământ, între eternitate şi timp, între Creator şi creaţie. Iconostasul este vedere duhovnicească spre Împărăţia Cerurilor, pe care credincioşii o pregustă, în arvună, prin Sfintele Taine şi mai ales prin Sfânta Euharistie, care se oferă credincioşilor prin uşile împărăteşti ale Sfântului Altar.
În vechime, iconostasul era foarte puţin dezvoltat, uneori prezentând doar două icoane: a Mântuitorului şi a Maicii Domnului. El s‑a dezvoltat mai ales după victoria Ortodoxiei împotriva iconoclasmului (843), ajungând în secolele 14‑16 la forma şi structura unitară pe care le cunoaştem astăzi, cu mai multe rânduri de icoane.
Faptul unic al întrupării Fiului lui Dumnezeu motivează şi explică specificul unic al iconografiei creştine ortodoxe. În acest sens, pictura bisericească este o expresie vizuală liturgică a mărturisirii credinţei Bisericii în Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel ce S‑a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor.
***
În lumina întrupării Cuvântului sau Fiului lui Dumnezeu despre care stă mărturie Noul Testament se poate înţelege clar şi fără echivoc că interdicţia Vechiului Testament de a reprezenta pe Dumnezeu într‑o formă văzută (cf. Ieşire 20, 4) avea doar un rol pedagogic. Ea pregătea primirea evenimentului unic al întrupării Fiului sau Cuvântului unic al lui Dumnezeu, primirea lui Iisus Hristos, Chipul sau Icoana veşnică a lui Dumnezeu, ca fiind singura posibilitate, în istorie şi în veşnicie, de a vedea prin El pe Dumnezeu Tatăl. Astfel, faţa lui Dumnezeu Tatăl nu poate fi văzută decât numai prin faţa umană, smerită sau preaslăvită, a Cuvântului sau Fiului Său întrupat. De aceea, când ucenicii I‑au cerut Domnului Iisus Hristos să le arate pe Tatăl, deşi cunoşteau bine că nu poate vedea omul faţa lui Dumnezeu şi să trăiască (cf. Ieşire 33, 20), El nu le‑a mai spus că Dumnezeu nu poate fi văzut, ci dimpotrivă că Dumnezeu Tatăl poate fi văzut prin faţa umană a Fiului Său, Iisus Hristos: „Cine M‑a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14, 9‑10).
Aşadar, funcţia primordială a iconografiei ortodoxe este mărturisirea Tainei întrupării lui Hristos. De aceea, în faţa acuzaţiilor de idolatrie proferate de iconoclaşti împotriva cinstitorilor de icoane, Sfântul Ioan Damaschinul (†749) a formulat în mod lapidar răspunsul ortodox: „Eu nu ador materia, ci pe Acela Care pentru mântuirea mea S‑a făcut materie“, adică pe Fiul lui Dumnezeu Care S‑a făcut Om. Iar Sinodul al 7‑lea ecumenic (787) a precizat că venerarea sau cinstirea arătată sfintelor icoane se îndreaptă spre persoanele reprezentate pe ea.
După cum Simbolul de credinţă (Crezul) este o mărturisire verbală a Tainei întrupării lui Hristos pentru mântuirea oamenilor, tot aşa icoana lui Hristos este o mărturisire vizibilă a credinţei în Hristos şi are acelaşi conţinut ca şi credinţa mărturisită verbal.
Din acest motiv, iconografia Bisericii Ortodoxe nu poate fi redusă la un act artistic, decorativ, ci ea este în primul rând un mijloc de mărturisire a credinţei în Hristos Dumnezeu‑Omul şi a comuniunii spirituale a Lui cu Biserica Sa. Prin urmare, icoana nu este o artă obişnuită, ci una sacră, adică teologică şi liturgică, care semnifică întâlnirea omului cu Dumnezeu Cel Sfânt şi cu Sfinţii Lui. Altfel spus, icoana este un simbol sfânt al rugăciunii şi comuniunii de iubire între om şi Dumnezeu.
Icoanele amintesc Bisericii rugătoare că Hristos este prezent în mijlocul ei (cf. Matei 8, 20; 18, 20). Prezenţa harică a Sfinţilor rugători reprezentaţi pe icoane îi ajută pe credincioşi să intensifice viaţa lor spirituală, să sporească în iubire şi bucurie. Icoanele sunt venerate ca ferestre spirituale vizibile ale prezenţei nevăzute, harice, a lui Hristos şi a Sfinţilor Săi. În acest sens, icoana lui Hristos ne îndreaptă spre Hristos, ea ne aminteşte că Hristos este prezent în faţa noastră, ne caută aici şi acum şi ne pune în legătură de har cu El. De aceea, atitudinea cea mai adecvată a omului în faţa icoanei este rugăciunea rostită cu multă credinţă şi dragoste către persoana sfântă reprezentată în icoană.
Expuse într‑un muzeu, icoanele cheamă la studiu estetic sau la admiraţie artistică. Aflate, însă, în biserică, adică în contextul celebrării liturgice şi al mărturisirii credinţei care le‑au dat naştere, icoanele cheamă pe om la rugăciune! În muzeu, icoana ne aminteşte de artistul care a făcut‑o, în biserică, ea ne aminteşte în primul rând de prezenţa spirituală a sfântului reprezentat pe ea, mai ales icoana confirmă prezenţa iubitoare şi sfinţitoare a lui Hristos‑Domnul, Care a făgăduit celor ce cred în El: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor“ (Matei 28, 20).
***
Această biserică a Palatului Cotroceni este acum o biserică nouă, o biserică reînviată, reconstruită în întregime pe vechile temelii şi păstrând în totalitate forma bisericii iniţiale, în urma eforturilor regretatului arhitect Nicolae Vlădescu şi ale colaboratorilor săi, precum şi prin purtarea de grijă a Administraţiei Prezidenţiale şi a Fundaţiei Cantacuzino.
La fel ca şi ocrotitorii săi spirituali, Sfinţii Martiri Serghie şi Vah, pe care îi sărbătorim astăzi, biserica Palatului Cotroceni a cunoscut de‑a lungul timpului multe încercări dureroase şi păgubitoare. Ctitorie a evlaviosului şi eruditului principe Şerban Cantacuzino, domnitor al Ţării Româneşti, vechea biserică, construită între anii 1678 şi 1682, a înfruntat vitregiile timpurilor până în anul 1947, când, odată cu instalarea dictaturii comuniste atee, biserica Palatului Cotroceni a fost închisă definitiv cultului liturgic. Neîngrijită şi abandonată timp de 30 de ani, biserica a suferit grave avarii la cutremurul din anul 1977. Tragicul a sosit, însă, în anul 1984, când biserica a fost „omorâtă” prin demolare şi a zăcut „moartă” timp de aproape 20 de ani (1984 – 2003),până când a început rezidirea ei parţială, în timpul preşedintelui Ion Iliescu.
Astfel, pentru rugăciunile Maicii Domnului şi ale Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah, care prin credinţa lor puternică în Hristos Cel răstignit şi înviat au devenit buni biruitori mucenici, biserica Palatului Cotroceni a reînviat, a fost rezidită din temelii.
În perioada 2008‑2009, în timpul preşedintelui Traian Băsescu, a fost finalizată reconstrucţia integrală a acestei biserici şi a fost dotată cu toate cele necesare cultului, spre a fi comemoraţi aici „fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori”, dar şi pentru săvârşirea sfintelor slujbe ca răspuns la solicitările spirituale care vin din partea personalului ce îşi desfăşoară activitatea în Administraţia Prezidenţială, precum şi a credincioşilor ortodocşi din împrejurimi.
În ziua resfinţirii ei, pe care am săvârşit‑o personal în ziua de 11 octombrie 2009, această biserică, cu hramurile Adormirea Maicii Domnului şi Sfinţii Mucenici Serghie şi Vah, a primit în dar, la solicitarea noastră şi prin bunăvoinţa Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Irineu al Olteniei, două fragmente din moaştele Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah, aduse de la Catedrala Mitropolitană din Craiova, iar Patriarhia Română a oferit noii biserici racla în care se află cele două fragmente din moaştele acestor sfinţi mucenici.
Astăzi, la sărbătoarea Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah, când am săvârşit slujba de sfinţire a noii catapetesme, în prezenţa Domnului Klaus Werner Iohannis, Preşedintele României, pomenim cu veneraţie pe ctitorii vechii Mănăstiri Cotroceni: voievozi, ierarhi, preoţi şi credincioşi mărturisitori ai dreptei credinţe, dar şi pe ctitorii, binefăcătorii şi închinătorii noii biserici, luminaţi de credinţă şi evlavie, dărnicie şi iubire de neam, spre slava lui Dumnezeu şi binele poporului român.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Cuvânt rostit cu prilejul hramului bisericii Palatului Cotroceni „Sfinții Mucenici Serghie şi Vah“ şi al sfinţirii iconostasului refăcut al acestei biserici, miercuri, 7 octombrie 2015.