O nouă pledoarie pentru credință

Un articol de: Pr. Paul Siladi - 18 Decembrie 2019
De ce mai credem în Dumnezeu? De fapt, de ce credem în Dumnezeu, pur și simplu. Singură, întrebarea aceasta are o asemenea magnitudine existențială, încât ți se pune ca un nod în gât. Sunt mai multe moduri în care poți aborda o asemenea temă. Pe de o parte, există maniera sigură, impersonală, în care existența lui Dumnezeu este afirmată din spatele unor argumente raționale, atent construite. Pe de altă parte, există și maniera confesivă, mărturisitoare, în care argumentele se deduc din experiența personală sau eclesială.

Nicolae Turcan, în volumul Partea văzută a iubirii. Pledoarii pentru credință (Renașterea, 2019), încearcă într-un spațiu relativ restrâns: „abordare existențială, un fel de îmbinare între argumentare și descriere a experienței de viață ortodoxe” (p. 16). Toate acestea cu scopul de a convinge „atât cât este cu putință” (p. 14).

Modernitatea a început o „cruciadă” împotriva religiei, socotită o „nevroză colectivă” (p. 7), în numele adevărului. A sfârșit, în cele din urmă, prin a nu-i mai păsa de adevăr. Ce se mai poate face în acest context? În primul rând trebuie să scapi de iluziile goale, să încerci să fii cât se poate de realist. Să înțelegi bine de pe ce poziție vorbești și să mărturisești argumentat. „Dumnezeu nu este disponibil asemenea lucrurilor lumii, El nefiind o certitudine empirică ori științifică; prin urmare, argumentele […] seamănă cu niște urme, în care cei care Îl cunosc pot să îl recunoască, și datorită cărora ceilalți, care nu îl cunosc, ar putea accepta posibilitatea existenței Sale și adevărul onest că a crede în Dumnezeu nu înseamnă implicit nici absurditate, nici ignoranță, nici fanatism, nici vărsare de sânge. Arătându-le aceste urme ale lui Dumnezeu, nu este sigur că îi vom convinge fără drept de apel că ele chiar demonstrează existența Lui; însă este posibil să le spunem cel puțin că nu este cu totul și cu totul exclus ca ele să mărturisească despre Cel care, după cum afirma Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, este detașat de toate - fie lucruri, fie idei - și dincolo de toate” (pp. 8-9).

Aceasta este poziția asumată de autor în demersul său apologetic, care îmbină permanent, cu multă precauție, echilibrat, argumentul rațional (de ale cărui limite este conștient) cu narațiunea și afirmarea plină de înțelegere. Pentru el, cre­dincioșii și necredincioșii se deosebesc și totuși se aseamănă, atunci când vine vorba despre argumente: „În definitiv, ele nu contează prea mult pentru nici unii” (p. 21). Dar „nepu­tința rațiunii nu anihilează rațio­nalitatea însăși. Chiar dacă nu poate produce asemenea adevăruri (cum sunt cele dogmatice, n. n.), în urma unui proces logic, rațiunea poate totuși să le înțeleagă într-o anumită măsură, să le accepte și să avanseze în direcția pe care o deschid” (p. 22).

Argumentele pentru existența lui Dumnezeu sunt explorate, dar nu arid, ca o simplă expunere logică, sistematică, fără sevă. Nici o clipă frumusețea nu este pierdută din vedere. Cu siguranță argumentele pot fi irefutabile, frumusețea este cea care atrage, care pune în mișcare. De aici și căutarea frumuseții într-o lucrare de apologetică, pentru că arhitectura rațională nu este nimic mai mult decât o lentilă care să te aducă mai aproape de Dumnezeu.

Partea văzută a iubirii este o lucrare de ­apologetică, bine încadrată în tradiția antică a apologiilor. În același timp este mai mult decât atât, este o carte frumoasă, sinceră, o invitație la dialog, o pledoarie pentru credință liberă și plină de pasiune pentru rațiune și pentru Biserica lui Hristos, ale cărui cuvinte „au marcat ­lumea pentru totdeauna” (p. 33).

Cultură