O pace care pustiește

Prin anumite cercuri, aparent moderate, este promovată o suspectă atitudine pacifistă în privința unor patimi și răutăți, ceea ce, în loc să ne bucure (pacea e pace, până la urmă, ar spune cineva), trebuie să ne pună pe gânduri. Deoarece feluritele întruchipări ale răului, ocrotite sau nebăgate în seamă, călăuzesc spre distrugere, nu spre armonie.

Discutându-se, obsedant, despre diverse idei nefericite, printre care și așa-numita „educație sexuală” în școli (a căpătat destule denumiri și justificări abracadabrante de-a lungul timpului), am observat apa­riția unor voci care trasează, de exemplu, din pix, o paralelă între acea - să-i spunem - materie îndelung plănuită și disciplina Religie. Mergând mai departe, acele voci încearcă să inducă o idee crâncenă: ca Biserica să susțină demersurile acestea perisabile, punându-se, în cazul de mai sus, accentul, pueril, pe prima parte a formulării („edu­cație”), nu și pe restul... Pentru ca, apoi, să apară sugestia că, după abolirea principiilor morale călăuzitoare, va fi pace. Adică, încerc să traduc, Biserica va fi privită într-o altă lumină, cu nuanțe modern-progresiste.

Este firesc să ne dorim liniștea atunci când suntem înconjurați de un vacarm asurzitor, însă trebuie să gândim, în perspectivă, care va fi costul liniștii. Logica ne învață că toate - inclusiv cacofonia modernă de idei și idealuri abrupte care ne asaltează - își au scopul și parcursul lor. Iar prețul acalmiei poate fi, după cum se și dorește, cred, mult mai mare decât șederea prelungită în mijlocul tărăboiului.

În fața problemelor de tot felul, ni se propune astăzi calea cea mai simplă, aparent: să îmbrățișăm patima, în loc să luptăm. Iar această cale își va revărsa otrava asupra noastră și a urmașilor noștri, atunci când va trebui să plătim. Căci plata implică porțiuni vaste de suflet, lăsate pradă pustiirii. Compromisul smulge din rădăcină valoarea noastră și a acțiunilor noastre. Renun­țarea nejustificată la noimă (când, oare, este justificată?) duce la prăbușirea în absurd.

Doar astfel s-a ajuns la criza morală de astăzi, agravată de o criză culturală fără precedent. Trăirea noastră de zi cu zi este supusă, ca urmare a prea multor compromisuri acceptate, comercialului, după cum literatura, muzica și, în general, artele contemporane sunt supuse, din aceeași cauză, mercantilului. Toate își au o justificare pas­tișată, mai degrabă, din pauzele comerciale, din reclamele cu formulări stranii și țeluri precise. Nu ar trebui să sacrificăm, cu bună știință, sufletele copiilor noștri doar de dragul unor principii expuse parțial, cu străluciri false și apa­rențe de o dubioasă complexitate. Și, mai ales, de ce ar trebui să ame­nințăm devenirea ulterioară a unor generații întregi pentru câteva clipe de liniște vinovată?

Cumva, toate acestea îmi aduc aminte de cuvintele Psalmistului, care căuta dreptatea la Dumnezeu, nu înaintea oamenilor: „Ascultă glasul rugăciunii mele când mă rog către Tine, când ridic mâinile mele către locașul Tău cel sfânt. Să nu tragi cu cei păcătoși sufletul meu și cu cei ce lucrează nedreptate să nu mă pierzi, cu cei ce grăiesc pace către aproapele lor, dar cele rele sunt în inimile lor” (Psalmul 27, 2-4).