O paradigmă a jertfei și a asumării în aflarea mântuirii

Perioada premergătoare praznicului Învierii Mântuitorului Iisus Hristos este una specială în cuprinsul calendarului creștin ortodox și în viața creștinului în general. În această perioadă, Biserica a rânduit Postul cel Mare, cunoscut și sub numele de Postul Păresimilor, moment de reflecție, de pocăință și de rugăciune. Nu de puține ori, în abordarea contemporană, noțiunea de post a fost identificată cu o perioadă de restricție, de obicei de ordin alimentar, sau cu un așa-numit regim pe care unele persoane și-l asumă din rațiuni de ordin practic sau din prudență. În acest context, îndrăznim să ne întrebăm: A avut și mai are postul o valoare morală? Implică actul postirii o perspectivă spirituală sau se limitează exclusiv la coordonata materială? Care este, în esență, sensul postului și cum ne poate apropia acesta de scopul nostru? Sunt doar câteva întrebări la care, în așteptarea și pregătirea pentru sărbătoarea Învierii și a Luminii, ne propunem să creionăm răspunsuri în rândurile următoare.

Practica postului nu trebuie considerată a fi apanajul tradiției creștine. Istoria universală dă mărturie despre prezența postului în numeroase culturi și religii cu mult anterioare apariției și răspândirii creștinismului. Părinții Bisericii amintesc că postul este de aceeași vârstă cu omenirea, el fiind legalizat în paradis, făcând astfel referire la porunca primită de primii oameni, Adam și Eva, anume aceea de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Fac. 2, 16-17). În Antichitatea greco-romană, postul era utilizat pentru pregătire, înainte de jertfe, ori pentru sănătatea trupească; el privea atât dimensiunea religioasă, cultică, cât și pe cea socială, fiind recomandat atât în medicină, cât și de filosofi. În cultura antică grecească, practica postului a fost asociată efortului de purificare a omului. Îndeosebi în filosofie, pentru accesul la nivelurile superioare de învățătură, dar și pentru o mai mare eficiență mentală și fizică, filosofi consacrați precum Pitagora (sec. VI î.Hr.), Platon (sec. V î.Hr.) sau Aristotel (sec. IV î.Hr.) recomandau purificarea prin post. Alți filosofi, precum cinicii (denumirea vine de la termenul grecesc κύων, care înseamnă câine), promovau o viață austeră, în post, prin care înțelegeau îndeosebi respingerea materialismului. Tot în Antichitatea grecească, renumitul Hipocrate (sec. V î.Hr.), considerat unul dintre fondatorii medicinei moderne, a observat rolul postului în menținerea sănătății și, îndeosebi, în efortul depus de om pentru a slăbi. El remarca faptul că postul oferă trupului șansa de a lua un repaus, de aceea, în cazul a numeroase boli, recomanda postul strict. Aceleași recomandări le făcea și Galenus (sec. III î.Hr.), un alt medic al Antichității grecești, în timp ce filosoful Plutarh (sec. II d.Hr.) îndemna ca medicamentele să fie înlocuite cu postul. Pentru romanii antici, sărbătoarea zeității Cybele, fixată în data de 24 martie, presupunea o perioadă anterioară de abstinență gastronomică, care avea atât un rol pregătitor, cât și unul curățitor.

Practica postului a fost prezentă și în tradițiile antice orientale. De la coordonatele de ordin medical, promovate de medicina tradițională hindusă (îndeosebi prin tehnica ayurveda, care considera postul o metodă eficientă de a elimina toxinele din corp) și până la implicațiile religioase pe care le-a avut în culturile egipteană și mesopotamiană, postul a fost privit și abordat atât ca tehnică de abstinență alimentară, cât și ca mijloc de pregătire pentru celebrarea unor sărbători importante. În istoria poporului evreu, practica postului era legată de diverse sărbători și se concretiza, de asemenea, prin măsuri limitative de ordin alimentar, precum și prin diverse restricții de ordin cultic. Vechiul Testament cuprinde numeroase referințe cu privire la post, la modul în care acesta era practicat, precum și la restricțiile pe care o astfel de practică le impunea în funcție de împrejurări.

Indiferent de cadrul religios sau social în care postul și-a făcut simțită prezența în Antichitate, această practică a căpătat valențe noi odată cu apariția creștinismului. În Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos a postit 40 de zile în pustiu, îna­inte de începutul activității Sale publice, accentuând prin exemplul Său legătura pilduitoare dintre post și efortul de desăvârșire (Mt. 4, 1-21). De asemenea, în activitatea și învățăturile Sale, Mântuitorul a vorbit despre legătura dintre post și rugăciune (Mt. 17, 21; Mc. 9, 20), precum și de implicațiile pe care postul le are pentru creșterea spirituală a omului, această practică fiind recomandată ca mijloc de îndreptare și de pocăință (F. Ap. 13, 2; 14, 23).

Valoarea morală a postului se descoperă doar în Biserică

Așadar, în pilda Mântuitorului Hristos se descoperă valoarea spirituală și morală a postului. Postul creștin nu este doar un act de cult, un act de renunțare la un anumit mod de a fi, ci, mai mult decât atât, el devine un act moral. În viața creștinului ortodox, valoarea morală a postului vine din faptul că el este un act de libertate asumat, un act de voință realizat de omul liber, care, în absența oricărei constrângeri, indiferent de felul ei, alege calea apropierii de Hristos. Nu este vorba, însă, despre o simplă apropiere, ci de o apropiere prin asemănare și asumare. Postul devine mod prin care creștinul își asumă exemplul Mântuitorului Hristos. Sfântul Isihie Sinaitul amintește în Cuvântul său despre trezvie și virtute (Filocalia, vol. IV) că „Domnul nostru și Dumnezeu cel întrupat ne-a pus înainte ca pildă a toată virtutea și ca model al întregului neam omenesc și ca ridicare din vechea cădere viața Sa atotvirtuoasă în trup, ca pe o zugrăvitură”. Valoarea postului, în calitate de act moral, se descoperă în această liberă asumare și însușire a efortului de ridicare către Hristos, progres care nu se limitează doar la o dietă alimentară, ci la o adevărată restricție în ceea ce privește patimile. Dacă avem în prim-plan remarca Sfântului Maxim Mărturisitorul, conform căreia postul veștejește pofta, suntem îndreptățiți să considerăm postul un act de curaj, un act de cutezanță morală, care reclamă o transformare totală a omului, atât din punct de vedere fizic, cât, mai ales, din punct de vedere moral.

Este știut că orice acțiune și faptă a omului au rezonanță în veșnicie. Pericopa Înfricoșătoarei Judecăți, pe care Sfântul Evanghelist Matei o prezintă în capitolul 25 al Evangheliei, denunță acest ecou al faptelor omului, prezentându-le calitatea de criterii ale judecății însăși. Este știut, de asemenea, și faptul că fiecare acțiune a omului constituie, înainte de concretizarea ei materială, un act intelectual de alegere, în care un rol important îl au conștiința morală și discernământul persoanei. Prin urmare, însuși actul postirii se constituie ca o faptă care se naște în interiorul omului, se transpune în activitatea lui, iar rezultatul depășește condiția materială, regăsindu-și valoarea în aflarea lui Dumnezeu și desăvârșirea omului. În sensul ei moral, spiritual, practica postului de­pășește cadrul relativ, imediat, redus de cele mai multe ori la aspecte de ordin material, și își găsește ecoul în dorința omului, înveșmântat în chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27), de a ajunge la asemănarea cu Creatorul său. Odată încolțită în inima și gândul omului, această dorință de asemănare cu Dumnezeu face din întreaga activitate a omului o continuă (re)descoperire a exemplului Mântuitorului și o asumare și trăire a acestui exemplu. Este motivul pentru care Sfântul Antonie cel Mare, în Învățăturile despre viața morală (Filocalia, vol. I), observă că „cel ce iubeşte pe Dumnezeu trăieşte pe pământ viaţă îngerească, postind şi priveghind, cântând şi rugându-se şi gândind pururea numai lucruri bune de tot omul”.

Spre această asemănare cu Hristos suntem chemați, deopotrivă, toți oamenii. Exemplul Mântuitorului luminează tuturor (In. 1, 5). În plin efort de asemănare cu Hristos, la care îndeamnă Postul Mare, suntem provocați să (re)descoperim frumusețea și valoarea postului, importanța și rolul lui în efortul nostru. Suntem invitați să aflăm adevăratul sens al postului și să reflectăm dacă acest sens se îngemănează cu sensul existenței noastre. Suntem chemați să dăm sens postului, ridicându-l din sfera cotidianului material și transformându-l într-o redutabilă armă de luptă împotriva patimilor. O viață închinată lui Hristos, plină de virtute și de speranța mântuirii nu poate fi separată de taina și practica postului. Și am folosit termenul taină pe drept cuvânt, pentru că, într-adevăr, pentru creștinii care conștientizează sensul postirii, această practică apare ca fiind calea mistică, în sensul bun al cuvântului, care descoperă și înlesnește practicarea virtuților. Același Părinte al Bisericii, Sfântul Antonie cel Mare, amintea că „grija de viața duhovnicească și sârguința sufletului fac pe oameni buni și iubitori de Dumnezeu, căci tot cel ce caută pe Dumnezeu Îl află, dacă biruie pofta întru toate și nu scade cu rugăciunea”. Or, pofta și patimile nu pot fi biruite fără post și rugăciune (Mt. 17, 21). Postul adevărat rămâne, însă, o taină și pentru toți ceilalți oameni, care încă nu i-au descoperit sensul spiritual; o taină care intrigă, care provoacă și care se cere a fi descoperită. Sănătatea trupului, pe care numeroase persoane o invocă atunci când vorbesc despre post, reclamă și o sănătate a sufletului. După cum o faptă bună hrănește și satură omul, atât fizic, cât și sufletește, tot așa și postul se cere a fi o faptă vrednică, care să contribuie la însănătoșirea omului în întregimea lui. În această în­să­nătoșire și înzdrăvenire a omului sufletesc și trupesc se descoperă valoarea morală și spirituală a postului.