O poveste cu o Zână bună...

A fost odată ca niciodată... A fost odată o Zână bună și iubitoare. Dumnezeu a înzestrat-o cu toate darurile frumoase: un zâmbet minunat, o voce caldă, un chip angelic și o inimă atât de mare, cât să încapă în ea toată dragostea din Univers. Și avea Zâna bună o iubire nemărginită pentru copii. Și pentru că se rugase zi și noapte să aibă șansa de a oferi această iubire cât mai multor suflete, Dumnezeu i-a dăruit o clasă de copii frumoși, deștepți și iubitori. Zi și noapte, inima ei ardea pentru puișorii ei minunați.

Cu multă răbdare, Zâna bună își deschidea tolba sufletului și-i învăluia pe copiii ei cu fel de fel de daruri, iar darurile ei nu erau materiale, trecătoare, ci erau daruri de suflet. Astfel, Zâna cea minunată a picurat în suflețelele fragile ale copiilor ei stropul de apă vie al cunoștințelor, al educației, al blândeții, al bunătății, al respectului, al înțelepciunii, al speranței și al dragostei, cât să le-ajungă pentru aproape toată viața.

Și creșteau puii de Zână într-o zi cât alții într-un an și sporeau în frumusețe și înțelepciune. Zâna era pentru ei ca o a doua mamă, iar pentru un timp, școala a devenit pentru copiii ei o a doua casă. Și au trecut împreună prin bucurii și dezamăgiri. Zâna cea luminoasă a știut să-i ocrotească, să-i ridice din căderi, să le oblojească rănile, să le alunge norii deznădejdii din sufletele lor senine, să-i învăluie în aura binefăcătoare a frumuseții și a purității copilăriei. Puii de Zână au crescut, iar acum, după cinci ani, când se ridică pe vârfuri și întind brațul spre cer, ating cu vârfurile degetelor treapta preadolescenței.

Zâna bună i-a condus până acum. Astăzi, coconul care i-a protejat se desface ușor și sigur, iar ea îi îndeamnă să zboare cu propriile lor aripi spre tărâmul minunat al visurilor ce se vor a fi împlinite. Pe fețele celor mai sensibili și mai timizi, râurile de lacrimi și-au făcut albie. Cei care se cred mai îndrăzneți au pus lacăt porții ce ascunde fântâna de rouă, pentru ca, apoi, să izbucnească într-o cascadă de emoții.

Cine poate descifra ce e acum în sufletele puilor noștri? Cu siguranță, se ascunde o promisiune: „O voi face mândră pe Zâna mea bună, prin tot ceea ce voi realiza de acum înainte!”. Și Zâna cea atotștiutoare citește promisiunea din ochii puilor ei și confirmă încrezătoare: „Așa va fi! Știu. Am încredere în voi. Să fiți uniți, dragii mei, așa cum ați fost și până acum! Doar uniți veți fi puternici și frumoși! Iar voi, dragi părinți, din respect pentru tot ceea ce am realizat împreună, să le vegheați în continuare zborul, ca și până acum, așa cum eu, celelalte Zâne și ceilalți Feți-Frumoși, care au roit în jurul lor, i-am învăluit cu dragostea și cu grija noastră”.

Apoi, după lacrimi, îmbrățișări și promisiuni, Zâna bună a deschis fereastra puilor săi spre un nou început. Nu foarte departe, cu zâmbetul pe buze, cu brațele deschise și cu inimile calde și primitoare, îi îndemnau să pășească pe un tărâm necunoscut, cu încredere, alte Zâne și alți Feți-Frumoși. Rămasă singură în cuibul încă dogoritor al clasei, Zâna cea bună le-a urmărit zborul până s-au pierdut în zare, de unde puișorii încă mai auzeau glasul ei stins, potopit de lacrimi: „Să nu uitați, puii mei, că vă aștept mereu în cuibul nostru frumos, să vă șterg o lacrimă de dor, să vă dăruiesc un sfat, să vă strâng în brațe cu dragostea mea multă și mare în care încape tot universul vostru de visuri!”.

Vă iubim, doamna noastră minunată, Zâna noastră bună! Cu dragoste și recunoștință, de la Zâne-mame și bunicuțe, de la Feți-Frumoși-tați și bunicuți și de la puii noștri, ai tuturor, într-un Cireșar de neuitat! Așa am încheiat noi, părinții puilor de clasa a IV-a, un capitol frumos din existența copiilor noștri, fiind părtași la emoția despărțirii lor de doamna învățătoare. Au fost ani de bucurie, de reușite, de întrebări și de răspunsuri; au fost ani de colaborări, de proiecte și de relații frumoase între persoanele cele mai importante implicate în actul educațional: elevul, dascălul și părintele.

Este cunoscut faptul că educația începe din familie, „cei șapte ani de-acasă” reprezentând temelia pe care, în continuare, Școala, alături de Familie și de Biserică, înalță spiritual puiul de om. Singură, școala nu poate face minuni. Minunile sunt rezultatul comuniunii și al iubirii desăvârșite dintre cele trei persoane - copil, dascăl, părinte - după modelul Sfintei Treimi. Suntem bucuroși și ne simțim mândri atunci când, după un an de eforturi susținute, adunăm roadele muncii noastre. De multe ori, toate aceste eforturi, intelectuale sau fizice, au ca rezultate daruri materiale și teancuri de cartoane colorate. Este un lucru bun, dar trebuie să știm că mai presus de acestea trebuie să stea celelalte valori, valorile spirituale, care ne înalță sufletește și ne apropie de cer.

Dacă Dumnezeu a dăruit unora mai mult decât celorlalți, dacă unii au fost în stare să înmulțească talantul mai mult decât alții, nu trebuie să-i învățăm pe copii să folosească acest dar frumos în mod egoist sau pentru a se mândri. E bine să-i învățăm că aceste distincții trebuie să-i facă mai buni, mai generoși, mai frumoși sufletește, mai dornici de a-și mângâia aproapele.

Să nu uităm să-i învățăm pe copiii noștri să fie premianți la bunătate, la cinste, la respect, la generozitate, la compasiune și la dragoste. Toate aceste daruri imateriale le-au învățat puii de om de la doamna lor dragă. Pentru aceste valori sufletești nu există diplome speciale; pentru aceste valori există zâmbete, mâini întinse la nevoie, inimi deschise, urechi ascuțite la suspinul aproapelui, priviri care mângâie, cuvinte care alină dureri și timp... timp de jertfă pentru binele celui de lângă noi.

Mi-amintesc de o povestioară pe care, ca dascăl, le-o spun de fiecare dată copiilor atunci când simt cum încolțește și se cocoloșește, în adâncul inimii lor, printre boabele de grâu, și neghina slavei deșarte: Un tată a mers la un părinte și a început să-și laude puiul. Avea un copil foarte talentat. Și a început tatăl să-i spună părintelui: „Părinte, fetița mea este campioană la șah”, iar părintele a desenat cu degetul pe nisip un mare „zero”. Tatăl, uimit, nu știa ce înseamnă și a continuat: „Părinte, fetița mea cântă pe marile scene”, iar părintele a mai desenat un „zero”, lângă primul. Tatăl a continuat cu mai multă îndârjire: „Fetița mea e olimpică la matematică, face sport de performanță, vorbește patru limbi străine, pictează foarte frumos” și de fiecare dată, părintele adăuga un „zero” pentru fiecare calitate sau performanță a fetiței. Se adunaseră șase de „zero” desenați pe nisip. Ostenit după atâta trudă verbală, tatăl a continuat, mai calm: „Părinte, fetița mea e un copil cu frică de Dumnezeu, e bună, blajină, generoasă, credincioasă, plină de compasiune și de dragoste pentru colegii ei”. Atunci, părintele a adăugat, în fața celor șase de „zero”, un mare „unu”. Astfel, tatăl a înțeles că fetița lui este un copil de nota „un milion”, un copil „de milioane”, nu pentru valorile personale pentru care concura, ci pentru valorile morale și spirituale, pentru care conlucra cu aproapele.

Așadar, să ne bucurăm, dragi părinți, pentru rezultatele minunate ale copiilor noștri, dar să nu uităm că dăruim cu adevărat valoare și frumusețe vieții atunci când știm să fim generoși, iubitori, respectuoși, disciplinați, atunci când știm să împărțim din ceea ce ni s-a oferit, „în dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8) și să înmulțim ceea ce am primit (Matei 25, 14-29).

Acestea și multe altele au fost darurile de suflet ale doamnei noastre învățătoare pentru copiii noștri. Fie ca, în zborul lor frumos, puii de om să nu uite niciodată sfaturile, îmbrățișările și lecțiile de viață pe care, cu drag, numai un învățător le poate oferi! Iar noi, părinții, să veghem în continuare la zborul lor, cu aceeași acribie și perseverență, fără a le îngrădi libertatea, fără a le permite libertinajul...