O privire spre Bacovia

Anul acesta, în toamnă, se împlinesc 55 de ani de când marele poet George Bacovia nu mai este printre noi. Discreţia cu care a trăit i-a însoţit şi trecerea dincolo. Bacovia, în ciuda valorii sale, nu a putut să facă niciodată parte dintre corifei. A-i ridica statuie este ridicol şi deplasat. Bacovia este ca un fulg sau ca un picur de ploaie care se aşterne sau care cade peste fruntea lumii obosite. Dar atingerea sa este providenţială.

 

Este meritul învăţământului din perioada comunistă pentru că i-a acordat un loc important poetului în manualele din respectiva perioadă. Alături de Blaga, Arghezi şi Ion Barbu, el întregeşte cvartetul marilor poeţi interbelici, pe care judecăţile ulterioare, mai mult sau mai puţin subversive, nu l-au putut dezintegra. Bacovia va rămâne multă vreme de acum încolo în memoria noastră deoarece a fost introdus în manuale într-o vreme când încă se mai făcea carte. Din acest motiv ne putem întoarce cu o recunoştinţă cât de mică spre vechiul regim. Dar aşa cum Eminescu este banalizat prin versuri a căror repetiţie a ajuns nocivă atât pentru auz, cât şi pentru inimă, aşa şi Bacovia nu mai are nimic de câştigat dacă spunem despre el că este poetul „plumbului“. Plumb pe de altă parte este metalul care într-un tablou astrologic corespunde planetei Saturn. Bacovia este aşadar poetul unei stări continuu depresive şi melancolice. Bacovia nu poate fi jovial, exuberant, luminos. Poezia lui presupune o necontenită macerare a materiei atât organice, cât şi anorganice. În viziunea lui toate se sfărâmă şi nu mai au consistenţă. El ne oferă peisaje spectrale, fantomatice, exangue, lipsite de carnaţie şi de vitalitate.

 

Un mare cunoscător de poezie ca A.E. Baconsky, în antologia sa dedicată poeziei universale contemporane, îi acordă lui Bacovia un loc de frunte şi, oferind nişte citate din creaţia sa, îl aşază nici mai mult, nici mai puţin decât alături de marele irlandez neînţeles, dar nobelizat, Samuel Becket. Între aceştia doi asemănările sunt deconcertante şi, într-adevăr, dintr-o asemenea perspectivă lectura lui Bacovia devine absolut necesară. „Plumbul“ său nu mai este locul comun, vehiculat în manuale, ci un topos literar care descrie o lume condamnată muţeniei şi imobilităţii. De aici provine şi monotonia dezarmantă a liricii sale. Bacovia nu „face salturi“, nu a şocat niciodată, nu a surprins pe nimeni prin ceea ce a scris. În poezie a fost mereu egal cu sine, întorcând spatele receptorilor şi susţinând parcă de unul singur o partitură cu foarte mici deosebiri de la un volum la altul. Dar nici nu a scris mult. Poezia sa este parcimonioasă, cioraniană s-ar putea spune, având în vedere inadaptarea într-o lume despre care avea o părere dezolantă.

 

Privim acum spre Bacovia cu senzaţia că privim într-o adâncime din noi înşine brusc dezobturată. Ironia face aşadar ca Bacovia să fie actual tocmai acum, când lumea pare mai agitată şi mai diversificată ca niciodată. Astfel, importanţa poeziei sale sporeşte. Bacovia nu contează atât într-un regim totalitar, cât într-unul democratic, lax, proteic. Bacovia este poetul cavernelor şi al cazărmilor, dar în egală măsură el ne avertizează asupra primejdiei unei existenţe inconsistente, superficiale, policrome. A trăit mai mult de un deceniu în regimul comunist şi a avut astfel confirmarea rândurilor sale sumbre. Dar a intuit şi posibilitatea mântuirii. Are astfel versuri în care licăreşte ceva imprecis, vag, înceţoşat, ca o candelă pe care bezna iadului nu o poate stinge. În asemenea intuiţii este el mare şi nu în versurile banalizate. Privea sărăcia şi mizeria din jur, dar se gândea şi la posibilitatea unei evadări mai presus de material. Poezia sa, de aceea, nu este simplă virtuozitate, ci viziune indestructibilă la întâlnirea cu marginile lumii. (Dan Stanca)