O reabilitare în demnitatea de fii ai Părintelui ceresc
Sfântul Sinod a proclamat 2014 ca fiind Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română. Acest fapt ne determină să readucem în atenţia cititorilor noştri câteva dintre gândurile prezentate anterior, cu alte ocazii, pe tema importanţei şi semnificaţiei pe care le au cele două Taine - Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie - în viaţa creştinilor ortodocşi.
Este lesne de remarcat astăzi o realitate duhovnicească ce subliniază un scăzut interes şi de multe ori o superficială înţelegere a pocăinţei şi, în general, a complexităţii vieţii interioare spirituale. Creştinul contemporan şi mai ales omul modern resimt o oarecare presiune venită din zona mecanismului civilizator, care, inevitabil, urmăreşte să-şi impună regulile general valabile şi poate constrictive şi, în acelaşi timp, se confruntă cu lipsa de reacţie sau imobilitate în raport cu noul suflu religios extrem-oriental uşor adaptabil în spaţiul saturat occidental, precum şi în raport cu oferta cu pretenţii paleative a exerciţiilor psihologice gustate în special în zona atât de animată a mondenităţii mediatice. Situaţia mondială actuală, în ceea ce priveşte libera circulaţie a valorilor culturale, religioase şi economice, exodul forţei de muncă, convieţuirea identităţilor religioase, cu întreaga paletă ofertantă, creează o situaţie fără precedent în mentalul omului, provocându-i mutaţii profunde în modul de înţelegere şi mai ales de trăire a sentimentului religios. Deschiderea interculturală îl convinge să înţeleagă şi să îşi însuşească ceea ce din punct de vedere religios, cultural sau economic i se potriveşte cel mai bine, alegere ce îl face să trăiască o anumită detaşare obiectivă ce nu-l mai constrânge să păstreze implicit şi ethosul moştenit. Această dezrădăcinare îi oferă doar oportunitatea supravieţuirii într-un decor artificial, străin şi de cele mai multe ori, mereu altul, în interiorul căruia intensitatea comuniunii cu celălalt este trăită cu aproximaţie din cauza lipsei continuităţii şi a statorniciei.
Primele cuvinte pe care le-a spus Hristos la începutul activităţii Sale publice de predicare a Evangheliei mântuirii au fost acestea: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17). Deci, fără pocăinţă nu putem avea viaţă înnoitoare, mântuire, intrare în împărăţia cerurilor. În accepţiunea Sfinţilor Părinţi, mai ales cei neptici şi filocalici, regăsim acelaşi sfat, cu insistenţă repetat: „Pocăiţi-vă!“.
În Patericul egiptean, îl auzim pe Avva Meletie care, atunci când a fost întrebat de ce s-a îndepărtat în pustie, a răspuns: „Sunt un om păcătos şi m-am îndepărtat în pustie să mă pocăiesc“.
Paul Evdokimov, în cartea sa, Ortodoxia, vorbeşte despre un „maximalism eshatologic“ al monahilor, o chemare a deşertului pentru cei care se retrag în acest spaţiu, eliberându-se de tentaţiile lumii, şi luptă pe faţă împotriva demonilor, sub semnul preîntâmpinării Parusiei. Pocăinţa nu este doar o etapă a vieţii, ci o permanenţă, o activitate ce face parte constitutivă din demersul spiritual al vieţii omului.
Schimbarea minţii sau răsucirea duhului
Termenul de pocăinţă, în general, evocă regretul de a fi păcătuit într-o formă sau alta; este sentimentul de culpabilitate sau senzaţia de remuşcare provocată în suflet de rana pe care am pricinuit-o aproapelui şi chiar nouă înşine. Aşa o prezintă tratatele de morală creştină, mai ales cele scolastice. O astfel de definiţie este totuşi incompletă şi insuficientă. Dacă limităm pocăinţa la sentimentul de remuşcare, abia am realizat o etapă a ei. Regretul că am rănit pe cineva cu atitudinea mea este un fapt important, dar nu suficient. Metanoia, în limba greacă, înseamnă ceva mai mult; metanoia înseamnă schimbarea minţii sau răsucirea duhului; deci nu numai regretul unei acţiuni trecute, ci transformarea fundamentală a perspectivei noastre de acţiune, o nouă manieră de a vedea pe Dumnezeu, pe aproapele şi pe tine însuţi. „Un mare act de inteligenţă“, cum zice Păstorul lui Herman din sec. al II-lea (Préceptes IV, 2, 2 din „Les Pčres apostoliques“, Cert), şi nu doar o „criză emoţională“. Pocăinţa nu este un acces de remuşcare interioară, ci o convertire şi o recentrare a vieţii noastre pe calea care duce la Hristos Mântuitorul.
În acest caz, pozitiv, pocăinţa nu apare ca un simplu act, ci ca o atitudine permanentă a vieţii. Pocăinţa nu este ceva care se sfârşeşte aşa cum am termina o faptă, un eveniment, ci ea continuă până la sfârşitul vieţii. Caracterul pozitiv al pocăinţei apare lămurit în spusele Prorocului Isaia (9, 1), pe care Sfântul Matei îl citează în Evanghelia sa, înainte ca Hristos să cheme la pocăinţă: „Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit“ (Matei 4, 16). Pocăinţa este deci o iluminare, o trecere de la întuneric la lumină. A te pocăi înseamnă, în acest context, a deschide ochii razelor luminii dumnezeieşti, a nu rămâne în zorii dimineţii, ci a aştepta întru trezvie amurgul vieţii. Eshatologic, pocăinţa reprezintă, de asemenea, o deschidere faţă de realităţile vieţii veşnice, care nu sunt numaidecât în viitor, ci prezente în realitatea cotidiană. A te pocăi, în acest sens, reprezintă recunoaşterea faptului că împărăţia lui Dumnezeu este lucrătoare în noi; în măsura în care aşteptăm viaţa veşnică, totul se reînnoieşte în noi.
Ca toate celelalte taine, şi spovedania este un act divino-uman, în care există o convergenţă şi o cooperare între harul lui Dumnezeu şi voinţa noastră liberă. Ambele sunt necesare, însă ceea ce face Dumnezeu este lucrul cel mai important. Spovedania nu este, deci, ceea ce facem noi cu ajutorul duhovnicului, ci ceea ce face Dumnezeu cu noi şi în noi. În acest sens, Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Să acceptăm remediul mântuitor al pocăinţei; să acceptăm iertarea Lui care ne vindecă, căci nu noi suntem cei care oferă, ci El este Cel Care dă“ (Sfântul Ioan Hrisostom, Despre pocăinţă). Se cuvine să spunem că termenul folosit pentru spovedanie în limba greacă, „exomologesis“, înseamnă, în acelaşi timp, mărturisirea păcatelor şi mulţumirea care recurge din darurile iertării primite.
Hristos este Cel Care dă iertarea păcatelor
Rolul preotului, ca martor şi companion al penitentului, apare mai clar în modalitatea exterioară de săvârşire a Tainei Spovedaniei. În mod normal, duhovnicul nu trebuie să stea aşezat când penitentul stă în genunchi, căci aceasta ar lăsa să se înţeleagă că el este mai curând judecător decât martor. Mai precis, ar trebui ca penitentul să stea în genunchi, iar preotul în picioare, în faţa lui Hristos, la începutul spovedaniei, când citesc rugăciunile tainei. După aceasta, atât preotul, cât şi penitentul să se aşeze confortabil pe scaun şi, faţă către faţă, să se împlinească Taina Mărturisirii. La final, penitentul se aşază din nou în genunchi şi preotul se ridică şi citeşte rugăciunile de dezlegare. Aceasta ar arăta că cei doi nu sunt superiori unul altuia, ci au doar roluri diferite în Biserica lui Hristos. Nici practica mai veche din Biserica noastră nu este rea, însă presupune un efort din partea tuturor. Aceasta prevede ca penitentul să rămână îngenuncheat pe timpul mărturisirii, însă preotul, stând în picioare, trebuie să se aplece asupra celui îngenuncheat pentru a-l asculta, prin acest fapt arătând că cei doi sunt în faţa lui Hristos, Care este săvârşitorul tainei.
Rugăciunea de iertare exprimă fără echivoc faptul că Hristos este Cel Care dă iertarea păcatelor. Este adevărat că din secolul al XVII-lea s-a introdus formula de sorginte apuseană, prin care se arată că preotul este săvârşitorul tainei, spunând: „Iar eu, nevrednic preot şi duhovnic, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale...“, dar aceasta nu schimbă cu nimic locul pe care fiecare dintre cei prezenţi în actul spovedaniei îl are, şi în niciun caz rolul făptuitorului tainei. Sfătuiesc pe duhovnici să o zică în continuare, dar să fie întotdeauna precedată de rugăciunea: „Stăpâne, Hristoase, Domnul nostru, Care eşti mântuirea robului tău (N), Milostive îndurate şi îndelung răbdătorule, Căruia Îţi pare rău de răutăţile noastre...“ (Molitfelnic).
Astfel, iertarea are puterea reintegrării fiinţei umane ca persoană eclesială în comuniune cu semenii săi şi cu Dumnezeu în trupul mistic al Bisericii şi, în acelaşi timp, deschide perspectiva conlucrării energiilor ei cu harul divin comunicat mistagogic, ce are capacitatea refacerii şi transfigurării chipului desfigurat de păcat. Spovedania devine astfel întâlnirea tainică şi reală cu sinele, calea regăsirii de sine şi conştientizarea limitei şi a slăbiciunii proprii, şi a tendinţei maladive a căutării absolutului în surogate, ieşirea din tenebrele morţii spirituale ca înstrăinare de Dumnezeu, este învierea sufletului care se regăseşte în braţele Părintelui său. În acest drum al căutării de sine şi al întâlnirii cu Dumnezeu, rolul fundamental al părintelui spiritual întregeşte comuniunea de iubire, el fiind călăuza prin care Dumnezeu îndrumă şi pregăteşte sufletul penitentului pentru întâlnirea cu Hristos euharistic şi centrul fiinţei celui care prin metanoia îşi încordează întreaga atenţie spre El. Mai mult decât exerciţiul psihologic, care are cel mult puterea identificării unor cauze ale unui anumit tip de comportament, Taina Spovedaniei are puterea vindecării şi reabilitării fiinţei umane în integralitatea sa psihosomatică şi, mai mult decât atât, a reintegrării în comuniune cu Dumnezeu şi, implicit, a reabilitării în demnitatea de fii ai Părintelui ceresc.