O vilă construită din dragoste de poezie

În atmosfera patriarhală încă păstrată în frumosul Iași, pe strada Rece, vizavi de celebra „Boltă Rece”, am întâlnit atmosfera caldă a casei în care a locuit poetul Mihai Codreanu (1876-1957). Cel mai reprezentativ autor de sonete din literatura română și-a numit casa, construită în 1934, Vila „Sonet”. Această superbă clădire este dovada vie că a fost o vreme în care talentul era răsplătit cu premii importante în bani, astfel încât autorii își puteau ridica o casă. Desigur, ridicarea vilei a costat mai mult, dar suma de 100.000 de lei, cât a valorat Marele Premiu Național de Poezie, obținut în 1925 de Codreanu, a contat foarte mult. 

Din păcate, cochetul muzeu cu atât de multe obiecte autentice - practic, totul este din vremea lui Mihai Codreanu - nu se află în circuitul turistic promovat în marele oraș moldav. Și este păcat, deoarece astfel ar putea fi înțeleasă pe viu o întreagă epocă și ar putea fi cunoscută o viață de poet și om de teatru, care a fost o personalitate a vremii sale. Nu în ultimul rând, vizitatorii ar avea parte de ghidajul extrem de profesionist și entuziast al muzeografei Beatrice-Iuliana Panțiru, care știe fiecare amănunt din viața lui Mihai Codreanu, precum și povestea Vilei „Sonet” și a obiectelor expuse. 

Un elev neascultător care visa să joace Hamlet 

Înainte de a ne lăsa fermecați de aerul frumoasei vile de pe strada Rece, să aflăm cine a fost „necunoscutul” poet ieșean, cum spune sintagma jurnalistului Viorel Ilișoi, care i-a dedicat o carte. Născut la Iași, în 1876, Mihai Codreanu a fost fiul magistratului și profesorului Mihail Costache Codreanu și al Nataliei Codreanu. A rămas orfan de tată la un an și două luni și împreună cu sora mai mare, viitorul poet, actor și avocat a fost crescut de mama sa, al cărei tată a fost preot la Biserica «Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul» și apoi paroh la Biserica «Banu» din Iași, dar tot ea era sora omului politic Gheorghe Mârzescu. Absența figurii paterne face ca adolescentul Mihai Codreanu să fie mai puțin disciplinat, de aceea și vedem în bio­­grafia sa că a urmat studiile liceale în mai multe orașe. A lucrat de foarte tânăr în redacțiile unor publicații, fiind la început corector la ziarul „Evenimentul”. Deși îi plăcea gazetăria și era atras și de literatură - debutase cu poezii la 15 ani în revista bucureșteană „Lumea ilustrată” -, dorea foarte mult să devină actor. Se baza pe faptul că avea o statură impunătoare, un chip extrem de frumos, dar și talent. Mânat însă de nevoile materiale iminente, s-a îndreptat mai întâi spre cursurile Facultății de Drept din Iași, pentru a avea o meserie practică, studiind în paralel și actoria la Academia de Artă Dramatică, la clasa profesorului Mihail Galino. Visul de a fi pe scenă nu l-a putut împlini decât până la 30 de ani, când vederea a început să-i slăbească foarte mult și a trebuit să renunțe. S-a dedicat literaturii, în special sonetului, publicând câteva volume bine primite și apreciate cu premii. Între titlurile cărților sale se află: „Diafane” (1901), „Din când în când” (1903), „Statui” (1914), „Cântecul deșertăciunii” (1921), „Turnul din fildeș” (1929), „Statui. Sonete și evadări din sonet” (1939). 

Cât de multă voință și tărie interioară trebuie să fi avut dacă, aproape orb fiind, a reușit să fie directorul Teatrului Național din Iași, rectorul Conservatorului de Artă Dramatică (1933-1939) și profesor, dar și directorul revistei „Însemnări ieșene”! 

Ideea unui cartier al scriitorilor 

Despre Muzeul Memorial „Mihai Codreanu”, deschis la 10 august 1970, aflăm de la Beatrice- Iuliana Panțiru: „Muzeul a fost organizat în numai trei zile. Văduva poetului, cea de-a doua soție, Ecaterina Harea, a donat statului tot ce se vede aici, parterul și demisolul vilei cu toate obiectele, acestea fiindu-i lăsate moștenire prin testament de către poet. A avut un suflet nobil, deși era o femeie simplă, cu doar patru clase, și acelea făcute în vremea celor doi soți, Sofia și Mihai Codreanu, în casa cărora a intrat ca menajeră la 19 ani. Soții Codreanu n-au avut copii, ea era ca fiica lor. După șase ani de văduvie, în 1952, poetul o ia în căsătorie pentru a-i răsplăti devotamentul.” 

Mai aflăm că, înainte de a-și construi vila, poetul a locuit pe strada Lăpușneanu, într-o casă igrasioasă. Povestea Vilei „Sonet” este desprinsă dintr-o lume care n-ar mai fi posibilă în zilele noastre. „În 1934 se mută în această superbă vilă. Practic, primarul Iașiului din anii ‘30, Petre Bogdan, dorea ca în această zonă cu rezonanță istorico-literară, vizavi de Bolta Rece, să construiască un cartier al scriitorilor și îi recompensa generos cu un teren pe laureații Marelui Premiu Național de Literatură (Proză și Poezie). În 1924, laureatul a fost Sadoveanu, care a primit teren lângă al lui Codreanu, dar nu la stradă, ci în spate. Probabil că s-a simțit lezat că e în spate și a vândut casa. Și Topîrceanu primise un teren în vecinătate, doar că situația financiară dezastruoasă nu i-a permis să-și ridice nici măcar o cămăruță. Și la atât se rezumă povestea cartierului de scriitori proiectat de Petre Bogdan”, spune muzeografa. Singurul care a locuit în această zonă a fost Mihai Codreanu, iar ultimii 23 de ani de viață și i-a petrecut în această superbă vilă. 

O casă pe măsura personalității sale 

Codreanu și-a adus contribuția la realizarea casei, cerându-i arhitectului Mihai Stoian integrarea anumitor elemente. Astfel, la intrare a dorit să fie sculptat în dublu exemplar buldogul său. De altfel, era un mare iubitor de animale, se văd în casă și fotografii cu pisicile, cu buldogul. „Vila este construită și amenajată într-un melanj de stiluri, dar are și anumite elemente româ­nești, cum ar fi, la intrare, streașina care este deasupra scărilor, sprijinită pe niște stâlpi din lemn sculptați cu motive țărănești. La intrare, a dorit să scrie cu mozaic roșu „Vila Sonet”, după specia literară pe care a cultivat-o 60 de ani și care i-a adus titlul de maestrul sonetului românesc. Sonetul cultivat de Mihai Codreanu este după modelul lui Petrarca, are 154 de silabe, te constrânge ca în acest cadru să te faci înțeles, să-ți duci ideea la capăt. 

Poetul a profesat 14 ani avocatura într-un cabinet deschis pe strada Goliei. A fost apoi profesor de dicție, citire expresivă, critică, psihologie teatrală și scenică la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din Iași. Era foarte riguros ca profesor, dar când a fost nevoie le-a pus o vorbă bună să fie angajați. După vârsta de 30 de ani avea să-și piardă aproape total vederea. Într-o declarație a celei de-a doua soții din anii ‘60, aceasta spune că poetul, într-o lumină puternică, mai distingea lateral o siluetă. Pe la 40 de ani, el n-a mai putut să scrie și să citească. Dar compunea în memorie și apoi dicta. Această specie literară a sonetului i-a venit mănușă”, povestește muzeografa. 

Era un bărbat frumos, în fotografii seamănă ba cu G. Călinescu, ba cu Liviu Rebreanu, ba cu George Enescu. La maturitate se lăsa fotografiat doar din profil pentru a masca deficiența de vedere. Obținuse dispensă pentru a face doar astfel de fotografii chiar și pentru actele oficiale. 

În muzeu pot fi admirate tot felul de lucruri, de la piese de mobilier la tablouri, fotografii și documente, până la obiectele personale de igienă. Am admirat bustul poetului sculptat de principesa Olga Sturza, prietenă bună cu poetul, dar și lucrarea „Poetul și muza”.

Într-o fotografie atrage atenția un personaj interesant și ni se spune că de la el i se trăgea lui Codreanu iubirea de actorie: „Este Grigore Manolescu, un mare actor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care l-a interpretat pe Hamlet pentru prima dată în teatrul ieșean. A fost un rol de referință pentru următoarele generații. A și tradus piesa într-o manieră ușor de memorat pentru colegii care au urmat după el”. 

În spațiul biroului de scris, privirile sunt atrase de o mulțime de obiecte: o călimară deosebită, cu capace în forma măștilor ce simbolizează teatrul, pipe, un stilou cu peniță de aur, sfeșnice, statueta lui Voltaire, câteva manuscrise în original. Ajungând la vitrina cu diversele distincții primite, muzeografa ne arată Ordinul de Cavaler conferit de Academia Franceză ca răsplată pentru traducerea în română din opera lui Edmond Rostand. Apoi, numeroase distincții semnate de regele Ferdinand I. Mai sunt expuse scrisori și felicitări scrise de mână de mari personalități, cu diverse ocazii. Între acestea, Lucia Sturza Bulandra, Tudor Arghezi. „Înainte, oamenii se străduiau să scrie, să felicite colegii de breaslă, se prețuiau între ei. Acum s-au și degradat ideea de poezie și statutul de poet, există mii de așa-ziși poeți, încât oamenii care nu sunt specialiști în literatură nu mai disting între poezie și nepoezie”, subliniază Beatrice-Iuliana Panțiru. 

Pe o măsuță sunt aranjate piese de șah și aflăm că aici se desfășurau aprige partide între sonetist și Mihail Sadoveanu. 

Magnetofonul - tot „Sonet” și el - ne-a redat în lectura autorului sonetul „Valsul astrelor”, grație unei întâmplări din 1956, când Radio Difuziunea Română l-a sărbătorit pe Codreanu imprimându-i vocea pentru posteritate. O copie a acelei înregistrări de fonotecă a fost dăruită muzeului. 

Am mai văzut tablouri cu temă religioasă, o icoană veche a Sfântului Spiridon, o gravură a Sfintei Fecioare cu Pruncul. Aparte este biblioteca miniaturală în care se găsesc cărți în limba franceză cu șnit aurit, îmbrăcate în mătase, și tot la scară mică, interesante sunt ceștile din sufragerie, una a mamei poetului, alta a Otiliei Cazimir. Dintr-un fotoliu, ne priveau doi ursuleți de pluș, păstrați din vremea când poetul avea cinci ani. 

Masa din sufragerie, așezată ca pentru a primi vizitatori, este semnul că ar fi timpul să faceți o incursiune în acest loc ce vorbește despre așezarea unei alte lumi, dar în primul rând despre personalitatea unui avocat care a vrut cu ardoare să fie actor, dar a ajuns sonetistul cel mai vestit al țării și a fost și un profesor respectat. Și, nu în ultimul rând, un poet care și-a făcut casă din sonet.