Oaza de linişte de la Schitul Icoana (1)

Un proverb oriental spune: „Nu poţi privi în faţă Soarele şi moartea“. Aceasta pentru că soarele orbeşte cu prea multă lumină, iar moartea orbeşte cu prea mult întuneric. Proverbul îndeamnă, desigur, la prudenţă. Vrea să spună că trebuie să ne păstrăm măsura şi bunul simţ în orice situaţie, cu atât mai mult atunci când forţe mult mai mari decât ale noastre ni se alătură sau ni se opun.

Şi totuşi, putem uneori să privim în faţă Soarele şi moartea: atunci când ne aflăm într-o biserică. Aceasta pentru că Duhul Sfânt al bisericii îmblânzeşte natura, o umanizează şi îi aduce sensuri noi. Soarele creştinătăţii este Iisus cel blând, iar moartea este o trecere spre Soarele iubit. Ea devine astfel o încununare, o sărbătoare. Porţile putrede ale morţii sunt calea de pătrundere în marea splendoare a Luminii. Mirosul apăsător al morţii se pierde în praful diafan de tămâie şi smirnă, tristeţea se transformă în bucurie fără margini. Întunericul este o părere. Lumina este Adevărul.

Cărţi memorabile inspirate de sfintele locuri

Gânduri ca acestea avem oricând intrăm într-o mănăstire, un schit, o biserică. Schitul Icoana, pendinte de Mănăstirea Neamţ, pe care l-am vizitat de curând, ne-a atras atenţia, cu atât mai mult, cu cât este mai puţin cunoscut, datorită poziţiei lui retrase. Dacă despre Mănăstirea Neamţ s-a scris enorm, despre schit nu avem multe referinţe. Ştim că Mănăstirea vestită, multiseculară a adăpostit cu aceeaşi dragoste pelerini din diverse categorii sociale, cu diverse probleme şi aspiraţii. Aici s-a încercat salvarea scriitorului Panait Istrati, dintr-o grea boală sufletească. El s-a retras la mănăstire în perioada iulie 1932-februarie 1933. În fosta stăreţie au fost deseori găzduiţi Demostene Botez, Topîrceanu, Ionel Teodoreanu şi mulţi alţi scriitori, atraşi de frumuseţea şi spiritualitatea locului. O figură familiară mănăstirii a fost, desigur, Mihail Sadoveanu, care a locuit în casa primită spre folosinţă de la mitropolitul Visarion Puiu, în anul 1944. Locuinţa a devenit casă memorială începând cu anul 1966. Scriitorul şi-a „plătit“ datoriile, scriind cărţi memorabile inspirate din sfintele locuri. Romanul „Fraţii Jderi“ (1935) este cel mai cunoscut, dar la fel de interesant este romanul „Demonul tinereţii“ (1928), a cărui acţiune se desfăşoară în Mănăstirea Neamţ şi în cele trei schituri ale ei - Vovidenie, Pocrov şi Icoana. Referinţe interesante se găsesc şi în „Nunta Domniţei Ruxanda“ (1932), de asemeni în „Oameni şi locuri“ (1906). Mulţi alţi scriitori au găsit în Mănăstirea Neamţ o providenţială sursă de inspiraţie. Gh. Asachi a scris „Ştefan cel Mare înaintea Cetăţei Neamţu“, Bolintineanu - „Nepăsare de religie, de patrie şi de dreptate la români“, C. Negruzzi - „Catacombele Mănăstirii Neamţ“, Gr. G. Tocilescu - „Raport asupra câtorva mănăstiri din Moldova“, D. D. Pătrăşcanu - „Învingătorul lui Napoleon“, Nicu Gane - „Cetatea Neamţului“, Profira Sadoveanu - „Stele şi luceferi“, N. Iorga - „Sate şi mănăstiri din România“, Coşbuc, Hogaş, Gala Galaction ş.a., iar pentru contemporaneitate să-l amintim pe acad. Constantin Ciopraga, în „Perspective şi Calistrat Hogaş“.

Pe toţi aceştia, şi pe mulţi alţii, trebuie să îi fi atras liniştea şi de încrederea pe care le oferă zona Neamţului. Astfel de sentimente sunt asimilate uşor de credincioşi, ctitori de biserici, ziditori de ziduri şi de suflete. Le vedem întipărite pe chipurile părinţilor ce împânzesc mănăstirile ţării. Le vedem întipărite şi pe chipurile părinţilor de la Schitul Icoana.