Obiceiuri de marile sărbători în Micul Paris

George Costescu, în lucrarea "Bucureştii vechiului Regat", scrie despre cum erau familiile în Bucureştiul de odinioară, un loc în care se petreceau înnoiri pentru modernizare, dar în care se păstrau cu stricteţe tradiţiile şi regulile impuse de membrii societăţii.

Fiecare familie îşi avea preocupările în funcţie de statutul social şi în funcţie de acest statut se desfăşura şi educaţia copiilor. Copiii boierilor erau înscrişi la un pension din oraş sau, pentru cei mai conservatori, era angajat un "meditator" acasă care preda materia cursului primar. Treceau aşadar de la guvernanta care îi avea în grijă la profesorul angajat anume pentru ei, fiind lipsiţi de bucuria de a socializa în grupuri. Copiii meşteşugarilor şi în general copiii săracilor nu aveau acces la şcolile publice şi erau obligaţi să înveţe o meserie. Se angajau "la stăpân" şi deveneau ucenici, apoi calfe, lăsând în urmă o copilărie muncită şi responsabilă. Totuşi, aveau şi ei timpul lor de recreere şi făceau jocuri care ne sunt cunoscute şi nouă astăzi: leapşa, şotronul, oina sau ţurca. Zmeiele îi distrau pe toţi, bogaţi sau săraci, şi erau de două feluri: "Cu speteze, care se înălţau cu sfoară din păpuşoaie cât mai mari, ca să poată fi urcate cât mai sus, şi cele turceşti, pentru puştii micuţi, acestea făcute uşor dintr-o bucăţică de hârtie de caiet şi dintr-un crâmpei de coadă din şiret de cârpă, şi putând fi înălţate cu aţă de patru-cinci metri lungime, ele nesuindu-se prea sus". Fetele lipseau de la aceste jocuri, ele neavând voie să se amestece cu băieţii. Învăţau de mici cum să ţină gospodăria casei, să coasă, să gătească şi să facă prăjituri şi dulceţuri. Curăţenia generală se făcea îndeosebi înainte de Paşti, în postul Sfintei Mării şi înainte de Crăciun, până nu se strica vremea. Dacă unele făceau curăţenia generală mai des, alte fete spuneau că-şi mătură norocul din casă. Tot ele aveau grijă de fraţii mai mici şi astfel, atunci când deveneau "codane", adică fete bune de măritat, erau în stare să aibă singure grijă de gospodărie. Moda pe timpul regelui Carol I Oamenii mai înstăriţi purtau cu predilecţie haine din stofă cu croială franţuzească, modă pe care o aduseseră "bonjuriştii" şi aveau, chiar şi pentru zile de lucru, "redingota neagră sau albastru închis, cu pantalonul de culoarea oului de raţă şi cu jiletcă (gilet) din stofă de mătase gălbuie cu floricele rare de culoare mai închisă. Cravatele din mătase neagră fără lustru, înnodate gata în nod de fundă, de plastron sau de regată; unii cu gusturi şi pretenţii de artişti ori intelectuali purtau şi fâşii zise lavaliere, pe unde le înnodau în fundă mare şi moale, în jurul gulerelor albe, tari şi înalte, nerăsfrânte nici la colţuri şi care le ţineau gâtul înţepenit. Pe cap purtau numai jobenul (ţilindru) sau melonul (ciupag), pălărie tare în formă rotundă emisferică, uneori de culoare cenuşie; iar ca încălţăminte ghetele moi, fără vârfuri adăugate, fără deschizătură pe nasturi sau pe şireturi, ci numai cu bizeţuri laterale de pânză elastică, pentru a înlesni tragerea pe picior". Costumele doamnelor erau formate din corsaj şi jupă care acopereau vârful pantofilor, iar ca varietate era tipul de ţesătură şi modelul. Cucoanele tinere începuseră să schimbe moda rochiilor în formă de balon pe suport de sârmă şi agreau fustele de pânză, mânecile lungi şi largi şi nasturii închişi până la gât. Înfoiala rochiei era făcută prin două şorţuri din stofă şi un volan încreţit la poale, iar în talie aveau dantelă sau muselină plisată. Ciorapii erau susţinuţi cu jartiere elastice şi ghetele aveau carâmbul înalt cu 16-20 de nasturi şi tocuri de lemn învelite în piele, înalte de 5 cm. Sărbătoarea Paştelui De Paşti, slujba de Înviere se făcea ca şi acum, la miezul nopţii, apoi se împărţea pască. Unii făcători de bine cumpărau toată anafura de la preoţi şi o împărţeau gratuit săracilor, ca pomană pentru sufletul unui om la care au ţinut, aşa cum scrie Dimitrie Papazoglu. Majoritatea oamenilor aveau în această zi haine noi şi se fereau, încă de la începutul Postului Mare, de a se gândi cu răutate la cineva. Tot de Paşti se ajutau familiile sărace şi se împăcau cei certaţi. Unele familii boiereşti făceau milostenii şi când nu erau sărbători. Astfel, era familia Filipeştilor, care dădeau mâncare şi haine săracilor, logofătul Grigorie Grădişteanu, care "mijlocea la domn pentru slujbele celor persecutaţi şi chema pe toţi scăpătaţii boieri la masa sa, "iar cucoana Luxandra, a banului Barbu Văcărescu, boteza şi cununa săraci din mahalale, dând zestre şi ajutând fetele orfane să-şi facă un rost. Marghioala Rosetti proteja pe toţi cei asupriţi, iar fetele "scăpătate" puteau lucra în casa ei la covoare pentru biserici şi haine pentru săraci, astfel că îşi transformase casa într-un atelier de lucru. Tot pentru fapte bune sunt pomeniţi Costache Cantacuzino şi Scarlat Bărcănescu şi văduva logofătului Mihalache Manu, care făcea pensii văduvelor sărace sau fetelor orfane. Dimitrie Papazoglu mai povesteşte că o serbare plăcută de români era la 21 mai, de sfinţii Constantin şi Elena, şi chipurile lor erau cusute pe drapelele româneşti. Vodă mergea la slujba bisericească, care se făcea de mitropolit cu stareţii mănăstirilor Căldăruşani şi Cernica. După slujbă, erau iertaţi unii condamnaţi sau li se scădea din pedeapsa pe care o aveau de ispăşit. A doua zi, se scoteau în jur de 100 de cai domneşti în Colentina şi Băneasa pentru a defila împodobiţi cu valtrapuri cusute în aur. Pentru copii, cel mai plăcut obicei era bătutul halviţei: "Copiilor li se rostea petrecerea cu bătaia halviţei, din care un bulgăre, ca de un kilogram, era legat cu sfoară şi atârnat de cârligul tavanului casei, deasupra mesei, lungimea sforii fiind potrivită aşa ca bulgărul de halviţă, legănat spre tot înconjurul mesei, să poată fi ajuns cu gura şi ca fiecare comesean să-şi poată înfige dinţii în el spre a muşca o îmbucătură. Obiceiul cerea să se lipească ici-acolo pe halviţă şi monede de argint de câte doi lei, un leu sau de cincizeci de bani, pentru a spori interesul celor ce luau parte la joc. Hazul jocului era că toţi convivii, mici şi mari, se alegeau cu nasul şi cu obrajii năclăiţi de zahărul înmuiat al halviţei, dacă nu chiar cu câte un dinte zăticnit de la locul lui".