Obrazul înlăcrimat și plin de noroi al normalității la Pechea

Pușkin spunea că „durerea este soarta celor vii”. Și credem că așa este. Pentru că din tot ce a creat Dumnezeu pe pământ, numai noi, creștinii, trăim în veș­nicie și ne bucurăm de înălță­toa­rea suferință care, oricât de mare ar fi, reprezintă doar hotarul uneia și mai mari. Între digurile acestei paradigme se experiază durerea în aceste zile la Pechea, județul Galați, cea mai încercată așezare de furia apelor. Aici, dar și în celelalte localități afectate de inundațiile catastrofale de la jumătatea lunii septembrie, oamenii au ales durerea în locul disperării, pentru că ea este mântuitoare.

La Pechea apele s-au retras de ceva vreme. Au mai sunat sirenele de câteva ori, au mai bătut clopotele, au mai căzut între timp câteva ploi, au mai fost evacuați oameni, dar apa nu s-a mai năpustit asupra gospodăriilor lor cu furia cu care i-a lovit în noaptea de 13 spre 14 sep­tembrie, de sărbătoarea Înăl­țării Sfintei Cruci. Normalitatea însă este doar aparentă. Ea are obrazul înlăcrimat și plin de noroi. Mâlul din case, șanțurile încă încărcate de resturi vegetale și bunuri cărate de viitură, damful sulfuros, de hazna răscolită, care plutește ca un duh rău peste case și oameni, pereții crăpați sau căzuți ai caselor, fântânile înnoroite, gardurile și ușile rupte, valurile de noroi care au acoperit casele, curțile și grădinile, imaginile de coșmar din acea noapte nu se pot uita. Oamenii mai mult tac. Inimile le sunt încărcate de durere. De suferință. Cât de nefericit poți fi ca să-ți mai arogi dreptul să-i compătimești? Pentru ei a muri nu mai înseamnă nimic. Absolut nimic. Doar durerea rămâne și vindecă, pentru că ea este cel mai bun doctor al sufletului. În timp ce liniștirilor le poți face promisiuni, durerii trebuie să-i dai ascultare, pentru că ea, și numai ea, este salvatoare. Este mântuitoare.

Dimensiunile dezastrului

Străbatem străzile din Pechea. Grupuri de pompieri, militari și jandarmi încarcă în mașini noroaiele de prin curți, de pe străzi, resturile și lucrurile distruse de potop, încercând să restabilească situația. Undeva, în marginea unei curți, câțiva copii se joacă într-o roabă, ca și când nimic nu s-a întâmplat, mimând normalitatea. Într-o curte o bătrână privește în gol de pe marginea unui pat improvizat ridicat pe câteva cărămizi. Un bărbat cară molozul și noroiul cu roaba din curte. Iarba, buruienile, lujerii legumelor îndoite, mașinile înecate indică sensul în care s-au rostogolit apele.

Împreună cu părintele paroh Bogdan Istrate, secretarul Protopopiatului Covurlui, intrăm prin câteva gospodării încercând să cuprindem și să înțelegem dimensiunile dezastrului. Casele lăcrimează, oamenii lăcrimează, pământul și aerul plâng. „Mulțumim lui Dumnezeu că suntem cu toții întregi. În zilele care au trecut am reușit să ne curățăm un pic de mâlul depus, iar de acum trebuie să ne ocupăm de casă, să o consolidăm, cât se poate. În noaptea aceea ne-am trezit cu apa până la brâu. Am ieșit afară pe geam. Ne-a fost frică să deschidem ușa, că ar fi pătruns puhoiul peste noi și se dărâma casa. În minte stăruia ideea că trebuia să ajungem la vecinul care are locuință cu etaj, ca să ne putem salva. Dar nu am putut ajunge acolo. Se rupsese poarta și nu am reușit să trecem. Nu mai avem nimic. Mobila s-a distrus și am aruncat-o, la fel și parchetul. Știu că în situația mea sunt foarte mulți din localitate”, ne-a spus Marin Trifan.

„Când am ieșit din casă, pe geam, ne-am urcat pe gard. Dacă acesta nu rezista, aveam să fim luați de ape și înecați. Simțeam că nu-mi mai bate inima. Ploua îngrozitor. Eram udă leoarcă. Nu mai puteam rezista. Atunci soțul a spart geamul casei și m-am urcat pe pervaz și acolo am stat până s-a mai potolit urgia. Mulțumim lui Dumnezeu că nu s-a rupt gardul, că altfel muream. În casa bătrânească nu se mai poate locui. În ea mai stăteau copiii noștri. Nora a plecat la bloc cu copilul de un an și jumătate. În casa de alături mai avem doar o cameră în care abia putem dormi noi. Luăm pastile și tresărim la fiecare zgomot. Am primit ajutor de la pompieri și de la armată. A doua zi au venit părintele paroh la noi și alți preoți care ne-au adus mâncare, apă, haine și produse de primă necesitate, care ne-au încurajat să mergem mai departe. Tot ce am putut salva este ud și plin de noroi. Electrocasnicele au fost distruse. Încălțămintea salvată o voi spăla, pentru că nu mă îndur să o arunc. Fântâna a fost umplută cu mâl, iar apa este contaminată”, ne-a mărturisit doamna Paulina, soția lui Marin Trifan.

Semnificația semnelor trimise

Părintele Bogdan Istrate este paroh la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Din ziua în care a putut să intre prin gospodăriile enoriașilor aproape că a uitat ce mai înseamnă acasă. Este obosit și-n colțul ochilor se tot adună în bulgări sarea din lacrimi. „La mine, la Cudalbi, casa părintească în care locuiesc împreună cu soția, cu copiii și cu bunicii este inundată. Am reușit să mai curățăm ceva, dar ne împărțim efortul între parohie și familie. Prioritar este a fi cu enoriașii. Am fost alături de ei încă din primele zile ale dezastrului. Împreună cu preoții consilieri, cu voluntarii bisericii am distribuit materiale de curățenie, alimente, apă, haine și toate cele necesare copiilor, întrucât parte din magazinele din localitate nu au mai putut aproviziona populația. Din donațiile primite au fost dotate câteva gospodării cu mobilă, electrocasnice, au fost achiziționate dezumidificatoare pentru a grăbi uscarea pereților, astfel încât să se poată demara reparațiile pentru a se putea locui în ele cât mai curând. În toată această desfășurare a evenimentelor am experiat inundația asta nu numai din postura de preot într-o parohie acoperită de ape, ci și de cea de inundat în casa proprie. Dacă pentru familia Trifan gardul a fost cel care a rezistat, salvarea casei mele au fost două scânduri găsite în pod, cu care am blocat fereastra care cedase. Și ne întrebăm: ce ne-a dat Dumnezeu în această situație? Lor un gard, iar mie două scânduri, ca să ne salvăm... De la aceste obiecte viața și toate celelalte pornesc mai departe. După trecerea viiturii, am verificat curtea, animalele. Nu mai găseam cățelușa copiilor. După-amiază, sărăcuța, s-a întors. Atunci ne-am umplut de bucurie și nădejde. Apoi un alt moment tulburător a fost când am găsit în noroi un Molitfelnic, și când în curtea mea a intrat un băiețel de câțiva anișori cu o lopețică în mână, care venise să mă ajute... Momente deosebite, care ne-au dat nădejdea și speranța de care aveam nevoie, și pe care am încercat să le împărtășesc și credincioșilor din parohie. De aceea le-am spus că dincolo de această încercare există o lumină spre care trebuie să ne îndreptăm. Și că trebuie să ne folosim de aceste mărunte semne, care în situații ca aceasta ne dau puterea de a depăși încercările. În protoieria noastră au fost inundate două biserici la Cudalbi, una la Pechea, una la Suhurlui, casele parohiale din Pechea și Cudalbi, precum și centrele sociale din aceste localități, la care se adaugă sediul protoieriei din Pechea”, ne-a mărturisit preotul.

Candela de pe colțul sobei

Intrăm prin gospodăriile oamenilor însemnate cu urmele teribilei viituri. Unii ne arată linia neagră rămasă pe pereții caselor care indică înălțimea la care a ajuns apa. Alții, pereții căzuți sau sprijiniți în proptele, grămezile de încălță­minte înnămolită, borcanele cu preparate pentru iarnă scoase din apă, și icoanele. Nu există casă în care oamenii să nu fi încercat să-și salveze icoanele.

Pe mama Petria Bratu, de 83 de ani, a prins-o viitura în camera ei. Dormea. S-a trezit auzind cum ieșea apa din pereți. „Acum e mai binișor, mulțumim lui Dumnezeu. Nu mă doare nimic. Am scos noroiul din casă. E bine”, ne spune aceasta. Nora sa, Petruța Bratu, ne arată până unde ajunsese apa în baie. Mult peste un metru înălțime: „Inițial am crezut că s-a spart țeava de la chiuvetă. În camerele celelalte a fost mai mică, pentru că o tot adunam cu gălețile împreună cu soțul și o aruncam pe geam afară. Am scos-o pe soacră-mea din camera ei și am dus-o într-o alta, ceva mai înaltă. Am trezit și copiii ducându-i tot acolo, unde nu a intrat apa”.

„Dacă deschideam ușa, astăzi nu mai eram! Totul a fost distrus, mobilă, electrocasnice, tot. Nu mai avem decât ceea ce am primit ca ajutoare. Aceasta este cea de-a treia inundație care ne-a afectat. În 2011, de nunta fetei, casa a luat foc. Atunci au murit toate păsările și animalele pe care le aveam. Acum ne-au mai rămas purceii. Ne-au murit caprele, 67 de găini și iepurii”, ne spune Anghel Bratu, vecinul bătrânei.

„Când ne-am ridicat din pat, apa era mare, butoaiele din camera din spate ajunseseră pe aici. Avem o fată căreia i s-a făcut transplant de măduvă în străinătate zilele acestea. Știe ce s-a întâmplat cu noi pentru că a văzut pe Facebook. Problema ei este cea mai importantă, nu faptul că avem noi casa inundată. Acum locuim la o vecină. Pentru la iarnă poate vom reuși să reparăm o cameră cu ajutoarele pe care le vom primi”, ne mărtu­risește și doamna Stela, soția lui Anghel Bratu.

Gospodăria familiei Vasile și Daniela Ionica Costache se află și ea tot la a treia inundație. Dar asta a fost cea mai grea. „Nu am putut salva nimic. Casa a rezistat, dar tot ce am avut în ea s-a distrus. Preoții au trecut des pe la noi cu ajutoare și cu cuvinte de încurajare”, ne mărturisesc cei doi.

Mama Catrina Costache, de 83 de ani, ne-a luat de mână ca pe niște oaspeți veniți de departe, să mergem să-i vedem camera. „M-au scăpat copiii, că altfel muream aici înecată. Continuă să iasă apă din pământ”, ne spune bătrâna. Și în această nemărginită durere, pe colțul unei sobe de teracotă, zărim pâlpâind o lumi­niță. „Aici țin zilnic candela aprinsă. În casa în care arde candela, acolo se roagă Maica Domnului”, ne măr­turisește cu credință femeia.

Tăcem și ne închinăm. Și nu putem să nu ne gândim la felinarul cu lumina de la Paști descoperit neatins de viitură în biserica mare din Pechea, inundată și plină cu noroi. Lumină peste ape, peste întuneric și durere. Viață. Speranță. Vindecare. Înviere.

La stâna lui Vlad, ca după potop

Peste drum de familia Costache o găsim pe Elena Ștefu, de 75 de ani. E singură și plânge. „Soțul meu, Ștefanache, are 81 de ani și este paralizat. A fost scos din ape în cârcă de un om din sat, care l-a dus mai sus, într-o mașină, unde a stat până a venit fata de la Galați și l-a luat. Nu am reușit să fac nimic. În casă încă este noroi. Când m-am întâlnit cu el acum o seară, mi-a arătat ceva la perdea și încerca să-mi spună că o văzuse acolo pe Maica Domnului! Și că el încerca să mă strige, să-mi arate unde se afla ea. În living am avut un adevărat altar, dar apa l-a luat cu totul. Am salvat doar câteva icoane și un Acatistier pe care l-am găsit în noroi”, reușește să ne spună printre lacrimi femeia.

Cine dorește să vadă și să înțe­leagă acum forța cu care au lovit apele așezările din zonă în noaptea praznicului Înălțării Sfintei Cruci, să meargă pe malul drept al râului Geru, la stâna lui Vlad Stoian, să privească jur-împrejurul și să asculte văzduhul și povestea omului. Aici totul este ca după potop: podul înalt de câțiva metri este „îmbrăcat” în gunoaie; la fel un copac peste care au trecut puhoaiele, stâna, casa și magazia răsturnate, motopompa, grea de câteva sute de kilograme, un hambar și zeci de baloți de fân, toate cărate de ape, peste șosea, la câteva sute de metri depărtare, și malurile râului „muș­cate” adânc de ape. În 30 de minute râul ieșit din matcă ajunsese la o jumătate de metru peste maluri. „Apoi a tot crescut, mi-a înecat doi cai și vreo 30 de oi. Restul le-am salvat pentru că le-am dus pe o ridicătură de pe mal”, își amin­tește omul.

Dacă la Pechea semnele vieții reintrate în matcă se văd, se simt, la stâna lui nea Stoian timpul pare adunat din haos într-un pumn, clipă cu clipă. Aici aerul tremură încă, reverberând în univers ecoul potopului. Țiuit înșu­rubat în timpane, durere și spe­ranță. Lumină lină venind la apusul soarelui...

Doi pescari apăruți de neunde dincolo de pod își întind parcă nefiresc undițele într-un cot al râului acum liniștit. Și nu știu de ce, dar pe ei i-am asemuit cu porumbelul lui Noe, care, după șapte zile, s-a întors în corabie, spre seară, cu o ramură verde de măslin în cioc. Și gândesc că, din tot ce a creat Dumnezeu pe pământ numai noi, creștinii, trăim în veșnicie și ne bucurăm de înălțătoarea suferință care, oricât de mare ar fi, reprezintă doar hotarul uneia și mai mari...