Obsesia inconştientului colectiv

Anul acesta s-au împlinit exact 50 de ani de la moartea unei copleşitoare personalităţi a veacului al XX-lea, Carl Gustav Jung, în absenţa operei căruia destinul omului modern ar fi de neconceput. Dar numele lui Jung este acum cu atât mai mult în actualitate, graţie apariţiei în limba română a lucrării sale de căpătâi, "Cartea Roşie", care rezumă căutările unei întregi vieţi.

Jung s-a născut în acelaşi an cu Thomas Mann, 1875, dar a trăit cu şase ani mai mult. De altminteri, cele două spirite au aceeaşi alură care inspiră forţă, rigoare, spirit de organizare şi o capacitate de cuprindere a minţii ieşită din comun. Jung a fost de asemenea prieten - dacă termenul nu e oarecum exagerat - cu Mircea Eliade, simţindu-se amândoi uniţi de aceeaşi dorinţă a regăsirii omului primordial pe care civilizaţia încă nu l-a măsluit. Dar dacă savantul român a crezut că această cale este obârşia religioasă şi statuarea timpului mitic, savantul elveţian a ţinut neapărat să coboare în universul a ceea ce de la el încoace numim inconştient colectiv. Desprinderea sa de Freud a fost, fireşte, salutară, şi doar cei cu totul şi cu totul neavizaţi pot să-l pună pe Jung în aceeaşi oală cu Freud. Jungismul faţă de freudism este cam ce ar fi o constelaţie faţă de reflexul ei de pe pământ. Doar că Jung nu a fost atât de mult preocupat de cer cât de ceea ce este opusul acestuia, scufundat în tenebre a căror explorare este, din păcate, plină de riscuri. Vocaţia abisului Evident, nu vreau să mă erijez acum în postura unui cenzor penibil. Când eram tânăr nu sufeream psihanaliza şi, îmi amintesc, în primii ani după 1989 tunam împotriva ei de pe poziţiile unui spiritualism exacerbat. Era fără îndoială un gest juvenil de care acum în mare parte mă dezic. Dar, pe de altă parte, nu pot să şterg tot din mintea tânărului de atunci. De aceea, întorcându-mă la anumite idei, spun că preocuparea excesivă pentru ceea ce reprezintă inconştient, fie şi colectiv, nu este neapărat un titlu de nobleţe, ci pur şi simplu descrie o obsesie. Iar tot ce intră într-un asemenea câmp, din nefericire, ridică anumite semne de întrebare. Jung a fost un mare explorator al acestui domeniu. El a sondat anumite teritorii care fără intervenţia lui ar fi rămas virgine. Dacă a făcut aceasta, înseamnă că eforturile sale erau cerute de un anumit spirit al timpului. Omul modern, desacralizat, după ce trăit jubilaţia post-renascentistă a deplinei emancipări, nu a înţeles că libertatea câştigată îl face mai vulnerabil ca niciodată. Cu alte cuvinte, omul deja scientizat al secolului al XVIII-lea nu ştia că este fantastic de şubred şi, mai devreme sau mai târziu, ce a cucerit pe un plan este pierdut înzecit pe altul. Tocmai de aceea, în secolul trecut, trebuia să apară un spirit strălucit ca Jung. El a avut vocaţia abisului, căci aceasta, după mine, este denumirea cea mai potrivită a inconştientului colectiv. Omul a simţit că pământul nu mai este atât de sigur sub picioarele sale. Tentat din aceasta cauză să privească tot mai des în sine însuşi, a ajuns să se înfricoşeze de ceea ce ajungea să vadă. Vorba banală "spiritul raţiunii naşte monştri" ar putea fi aplicată aici, dar, desigur, cu rezervă. Monştrii din om acţionează şi fără a fi deconspiraţi. De fapt, nu sunt "monştri" - acesta este un termen folosit intenţionat în mod depreciativ, ci anumite reprezentări care prin caracterul insolit şi şocant emoţionează peste măsură. Inconştientul colectiv pus în evidenţă de Jung are în vedere tocmai aceste reprezentări. Ele sunt, aşadar, acele constelaţii, "căzute" din cer într-o zonă abisală pe care în termeni religioşi o putem numi infern. Pentru omul strict materialist şi al cărui contact cu sacrul şi divinul are o componentă strict conformistă şi deloc problematizată, descoperirea savantului elveţian are un impact năucitor. Omul a avut astfel privilegiul să afle că nu stă pe o rocă insensibilă, ci cuprinde atâtea bogăţii "fierbinţi", încât scoaterea lor la iveală produce un maxim vertij intelectual. De aici, din păcate, a plecat şi un fel de snobism. Psihoterapia, aşa cum se ştie, în statele bogate este practicată de oameni bogaţi care altfel s-ar simţi frustraţi de ceva esenţial. Jung este frecventat prin lectură mult mai mult decât un teolog de factura, să zic, a lui Hans Urs von Balthazar, şi însăşi procurarea "Cărţii Roşii", în pofida preţului ameţitor, a devenit tot un fel de nebunie dictată de o asemenea factură. Problema, cred, se cuvine aşezată în acest plan. Dacă ne preocupă prea mult inconştientul, fie personal sau colectiv, riscăm să ratăm tocmai mântuirea. Afirmaţia nu este formală. Omul se simte mult mai bine dacă ştie că e păcătos, nu bolnav. Păcătuirea este de o cu totul altă factură decât îmbolnăvirea. Jung a fost medic şi deci până la urmă mare parte din ce a scris el a avut menire terapeutică, nu a fost "doar" gest cultural. A tratat abisul din om, dar mă întreb: cum poate fi tratat acesta? Prin evidenţiere sau prin raportare la ce îi este superior? Abisul nu se vindecă decât în faţa cerului. La fel, păcătosul primeşte iertarea şi binecuvântarea. Un psihopat, în ciuda investigaţiilor, va trăi mereu sub ameninţarea bolii calmate, dar nu îndepărtate. Tot la fel între fantasme şi îngeri distanţa este uriaşă. Fantasme pot apărea în vise, ele au, la o adică, şi caracter premonitoriu, dar îngerul ca mesager al celor superioare, fără a fi văzut, mirosit, pipăit sau auzit, aduce în om liniştea fără de care nici o creaţie nu poate avea temei. Răscolirea abisului este spectaculoasă. Consecinţele însă nebănuite. Ce scoatem din noi ne poate flata, ce rămâne după aceea e o chestiune strict personală pe care puţini o privesc în faţă. Paradoxul mare este acela că Jung a dezvelit abisul vegheat de un înger. Astfel se explică robusteţea şi anvergura operei.