Odăjdiile diaconeşti şi preoţeşti

Pe scara ierarhiei clericale, diaconul şi preotul constituie două dintre cele mai vii trepte harice rămase în slujba Sfintei noastre Biserici până astăzi. Profunzimea şi dimensiunea spirituală a rolului pe care fiecare îl îndeplineşte în cult pot fi evidenţiate foarte bine în semnificaţia sfintelor odăjdii cu care se împodobesc.

Am încercat săptămâna trecută să pătrundem împreună sensurile spirituale desprinse din cromatica şi croiala veşmintelor liturgice, caracteristice treptelor clericale din sânul Bisericii Ortodoxe. Prima vestimentaţie prezentată în detaliu a fost cea a arhiereului. Astăzi, purtând încă în inimă taina sfintelor sărbători, vom încerca să desluşim semnificaţiile şi simbolistica odăjdiilor diaconeşti şi preoţeşti. Veşmintele diaconeşti În timpul cultului, vestimentaţia liturgică a diaconilor este formată din trei piese: stiharul, orarul şi mânecuţele. Stiharul (gr. stiharion; lat. talaris, alba, dalmatica) - este un veşmânt care are forma unei cămăşi de noapte, cu mâneci lungi, acoperind corpul de la gât şi până la glezne. Se regăseşte în vestimentaţia vechilor romani, la Sfinţii Apostoli şi la vechii creştini, fiind numită de regulă tunică sau manta. Uzul stiharului se poate găsi de asemenea şi în Vechiul Testament, unde poartă numele de hiton: "Şi a adus Moise pe fiii lui Aaron, i-a îmbrăcat cu hitoane, i-a încins cu brâie şi le-a pus turbane, cum poruncise Domnul" (Levitic 8, 13). La început acest veşmânt era de culoare albă şi simboliza curăţenia creştinilor, de aici păstrându-se încă denumirea latină de alba. Cu timpul au fost folosite şi alte culori. În practica liturgică, stiharul este o piesă de vestimentaţie comună tuturor celor trei trepte ierarhice. Totuşi, există următoarele diferenţe: la diaconi este un veşmânt exterior cu mâneci largi, pe când la preoţi şi arhierei este folosit pe dedesubtul celorlalte veşminte. Întrucât diaconii închipuie pe sfinţii îngeri care se mişcă în jurul Tronului ceresc, stiharul simbolizează curăţenia şi strălucirea spirituală a acestora, care s-au arătat adesea oamenilor în veşminte strălucitoare. Stiharul preoţesc "închipuie srălucirea dumnezeirii şi viaţa vrednică de admiraţie a preotului", iar la arhiereu "curăţia şi luminarea lui Hristos, strălucirea şi curăţia îngerilor". În Biserica veche stiharul se întrebuinţa frecvent şi pentru membrii clerului inferior: citeţi, psalţi şi ipodiaconi. Orarul (gr. oraron; lat. sudarium, linteolum, stola) este o piesă specific treptei diaconeşti. Are forma unei fâşii de stofă sau mătase, frumos brodată, care îmbracă umărul stâng al diaconului. Este ridicat la rostirea cererilor de la ectenii, iar înainte de rugăciunea Tatăl nostru de la Sfânta Liturghie este aşezat cruciş. Simbolizează firea cea nevăzută a îngerilor şi aripile heruvimice, de aceea în rugăciunea de dinainte de îmbrăcare, diaconul spune: "Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui. Osana întru cei de sus, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului" (Isaia 6, 3). Mânecuţele sau rucaviţele (gr. epimanikia; lat. supermanicalia, manipuli, brachialia; slv. rucaviţele) sunt piese vestimentare comune celor trei trepte ierarhice care se pun peste marginea mânecilor stiharului, pentru a le strânge ca să nu incomodeze mişcările mâinilor. Originea lor nu este foarte clară, neregăsindu-se printre veşmintele din Vechiul Testament. Există totuşi voci care afirmă că ar exista o similitudine între mănuşile pe care le purtau împăraţii pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, însă această teorie nu este susţinută. Cel mai probabil este ca mânecuţele să fi luat naştere din broderiile cu care erau ornate în vechime mânecile stiharului arhieresc şi care ar simboliza funiile cu care iudeii au legat mâinile lui Hristos pentru a-L duce înaintea Sinedriului - aşa cum susţine Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului. Despre simbolistica lor, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune: "ele închipuie lucrarea lui Dumnezeu cea atotfăcătoare şi că Însuşi Iisus, prin mâinile Sale, Şi-a făcut jertfa trupului şi sângelui său". Veşmintele preoţeşti Din vestimentaţia liturgică a preotului nu pot lipsi cele cinci piese: stiharul, mânecuţele, epitrahilul, brâul sau cingătoare şi felonul sau sfita. Epitrahilul (gr. epitrahil - care se pune în jurul gâtului, după grumaz) sau popular patrafir - nu este altceva decât orarul diaconesc trecut peste grumaz şi atârnând în jos cu ambele laturi apropiate. Despre momentul hirotoniei în preot, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că arhiereul aşază la momentul prohirisirii orarul diaconului cu ambele capete alăturate peste piept, arătându-se astfel semnul preoţiei depline care se dă noului hirotonit. Fiind aşezat după grumaz, epitrahilul simbolizează jugul slujirii sacerdotale şi al jertfei faţă de turmă. Potrivit rugăciunii de binecuvântare pe care preotul o rosteşte atunci când atârnă epitrahilul după grumaz: "Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce revarsă harul Său peste preoţii Săi, ca mirul ce se pogoară pe cap, ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, pe marginea veşmintelor lui" (Psalmul 132, 2-3), acesta simbolizează harul dumnezeiesc care se pogoară peste slujitori care săvârşesc cele sfinte. Brâul (gr. zoni, zonarion; lat. cingulum) sau cingătoarea este o piesă confecţionată din stofă pe care preotul şi episcopul o poartă peste stihar pentru a nu-i incomoda în timpul slujbei. Se regăseşte printre veşmintele liturgice întrebuinţate în Legea Veche (Ieşire 28, 8, 39, 40 şi 39, 5, 29). Însuşi proorocul Isaia vorbeşte despre sensul simbolic al brâului: "Dreptatea va fi ca o cingătoare pentru rărunchii Lui, şi credincioşia ca un brâu pentru coapsele Lui" (Isaia 11, 5). Brâul este îmbrăcat de preot împreună cu toate veşmintele şi este însoţit de următoarea rugăciune de binecuvântare: "Binecuvântat este Dumnezeu; Cel ce mă încinge cu putere şi a făcut fără prihană calea mea, Cel ce întocmeşte picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune" (Ps. 17, 35-36). Felonul sau sfita este un veşmânt exterior pe care preoţii îl poartă ca pe o pelerină deasupra celorlalte veşminte la săvârşirea Sfintei Liturghii şi a celorlalte Sfinte Taine şi ierurgii. Îşi găseşte originea în vechea pelerină pe care o purtau evreii, grecii şi romanii în uzul zilnic. În amintirea Sfintelor Patimi, felonul preoţesc simbolizează hlamida cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul Hristos: "Şi dezbrăcându-L de hainele Lui, I-au pus o hlamidă roşie. Şi împletind o cunună de spini I-au pus-o pe cap şi în mâna Lui cea dreaptă trestie, şi, îngenunchind înaintea Lui, îşi băteau joc de El zicând: Bucură-Te, regele iudeilor!" (Matei 27, 28-29). Îmbrăcând felonul, preotul spune următoarea rugăciune: "Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi, întru bucurie se vor bucura" (Psalmul 131, 9).