Oglinzile mărturisirii: despre „proximitățile” lui Ioan Pintea

Dacă poezia lui Ioan Pintea este o căutare ne­contenită a liniștii, jurnalul său exprimă cronica unei neliniști fertile. Întreaga litera­tură a părintelui Ioan Pintea stă sub semnul unei trezvii filocalice, menită să transfigureze banalul cotidian în eveniment spiritual. Volumul apărut la Editura Polirom în octombrie 2025, sub titlul Proximități și mărturisiri. Jurnal, nu reprezintă doar o simplă reeditare a însemnărilor sale mai ­vechi (publicate la aceași editură în anul 2012), ci o reconstrucție arhitecturală a identității autorului prin filtrul necruțător al timpului. Volumul este, în esență, o „opera magna” a memorialisticii contemporane, unde viața de parohie și universul bibliotecii se contopesc într-o firească respirație intelectuală.

Intimitatea și sinceritatea aces­tui jurnal se sprijină pe doi piloni fundamentali: proximitatea față de celălalt și curajul mărturisirii de sine. Ioan Pintea nu scrie un jurnal de „chilie” ermetică, ci unul cu ferestrele larg deschise spre lume. „Proximitățile” sale sunt, de fapt, întâlniri de destin, dar și dialoguri cu spirite universale care depășesc barierele de limbă și epocă. Autorul creionează cu o căldură copleșitoare, dar și cu o precizie de portretist, figuri precum Nicolae Steinhardt, Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Ioan Alexandru, Andrei Pleșu, Andrei Oișteanu, Liviu Antonesei, Costion Nicolescu, Ștefan Câlția etc., reușind să îi coboare din vitrina publică în spațiul familiar al unui dialog autentic.

Centrul de greutate rămâne, neîndoielnic, Nicolae Steinhardt. Lumina monahului de la Rohia se revarsă în acest jurnal ca o formă de rezistență în fața urâtului, transfigurând suferința în bucurie. În egală măsură, pre­zența lui Petru Creția aduce în volum noblețea unei melancolii lucide, oferind echilibrul necesar între extazul credinței și rigoarea estetică. Despre Luminile și umbrele sufletului, Ioan Pintea nota: „E una din cărțile esențiale de care nu e permis să te desparți, fie că te duci sau nu pe o insulă. E, în primul rând, cartea despre tine” (p. 181).

Însă, ceea ce oferă jurnalului o dimensiune cu adevărat univer­sală este dialogul constant cu marii scriitori ai lumii. În viziunea lui Pintea, Dostoievski nu este doar un romancier, ci un „frate de suferință”, a cărui analiză asupra abisului uman servește drept oglindă pentru propria sa căutare a divinității. Autorul se întoarce frecvent la Rainer Maria Rilke, ale cărui versuri devin rugăciuni laice, și la Marcel Proust, a cărui recuperare a timpului pierdut este văzută ca o formă de salvare spirituală. Nu lipsesc nici ecourile din Pascal sau Kierkegaard, gânditori care îi hrănesc lui Pintea nevoia de a înțelege paradoxul credinței și neliniștea existențială.

Toată această efervescență in­telectuală este însă profund an­corată în geografia sacră a Transilvaniei. De la Bistrița natală la satele parohiilor sale, peisajul nu este doar un decor, ci un personaj tăcut. Există în jurnal o dragoste imensă pentru „proximitatea” pământului, pentru rânduiala veche a satului și pentru lumina specifică a amurgurilor transilvane. Această ancorare locală sal­vează jurnalul de ab­stracție; teologia sa este una cu „miros de pământ și de tămâie”, unde marea cultură universală este tra­dusă pe înțelesul sufletului românesc.

Pentru preotul scriitor din Bistrița, lectura marilor clasici și păstorirea comunității sunt forme complementare de asceză. Este fascinant să urmărești cum, în aceeași pagină, reflecții despre abisul karamazovian sau analiza unui vers din Rilke se împletesc firesc cu grijile cotidiene ale unei comunități rurale sau cu interpretarea unui pasaj filocalic.

Dincolo de aceste portrete, forța cărții rezidă în conceptul pe care l-am putea numi „biblioteologie”: jurnalul lui Pintea este o hartă a lecturilor salvatoare în sens teologic. Astfel, lectura nu este un hobby, ci o formă de asceză și una dintre cele mai importante metode de cunoaștere a lui Dumnezeu. Această ediție, față de cea din 2012, aduce un rafinament stilistic suplimentar, păstrând doar acele pasaje care au cu adevărat „greutate” onto­logică și adăugând altele de o prospețime fermecătoare. Autorul ne demonstrează că biblioteca nu este un simplu depozit de informații, ci un inventar de repere esențiale cu care omul se prezintă în fața veșniciei. În acest spațiu al spiritului, cărțile devin veritabile merinde, pe care preotul-scriitor le pregătește cu deli­catețea, dar și cu rigoarea celui care știe că literatura este, în fond, o pregătire pentru marea întâlnire.

Privind spre genealogia com­poziției, vedem că Ioan Pintea învață arta de a scrie jurnal de la marii maeștri ai genului, recurgând la o veritabilă arheologie culturală pentru a-și defini propria metodă. Lista de nume pe care o putem reconstitui din jurnalul său nu este una întâm­plătoare, ci explică cine sunt spiritele tutelare ale acelei biblioteci vii care i-au format scriitura diaristică. Astfel, autorul dialo­ghează fertil cu Matei Călinescu, Andrei Pleșu, Michel Tournier sau Bernanos, preluând rigoarea lui Radu Petrescu, discreția Sandei Stolojan, tensiunea lui Pierre Drieu la Rochelle sau profunzimea liturgică a pă­rintelui Alexander Schmemann. Însă, deasupra tuturor, reperul inegalabil rămâne Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, cel care i-a oferit busola necesară pentru a transforma cronica cotidiană într-un spațiu al mântuirii și al libertății interioare. Totuși, dacă la monahul de la Rohia asistăm la tensiunea unei convertiri spectaculoase, la Ioan Pintea descoperim jurnalul unei așezări roditoare. Este cronica unui spirit care trăiește în proximitatea sacra­lității și care reușește să-L descopere pe Dumnezeu în cele mai mărunte detalii ale vieții, oferind o proză livresc-ofertantă ce transformă cotidianul în teofanie.

Mărturisirile lui Ioan Pintea sunt, pe alocuri, de o sinceritate brutală. El nu se ascunde în spatele sutanei și nu încearcă să ofere lecții de morală ieftină. Din paginile jurnalului răzbate acea sete de absolut care nu se po­tolește niciodată prin răspun­suri gata fabricate. Vedem aici omul în starea sa cea mai pură: vulnerabil, erudit și neobosit în căutarea sensului.

Proximități și mărturisiri este o invitație la zăbavă într-o epocă a vitezei și a suprafețelor glisante. Este dovada vie că poți rămâne liber prin credință și cultură, așezându-le zilnic într-o continuă și adevărată Liturghie a spiritului. Indiferent dacă cititorul este un om al Bisericii sau un spirit laic, cartea lui Ioan Pintea oferă ceva rar în literatura de astăzi: o întâlnire „față către față” cu un om care a avut curajul să își locuiască propria viață cu o onestitate totală.

Jurnalul debutează cu o confesiune plină de tihnă sub coroana părului bătrân: „Mă simt bine și fericit sub părul bătrân de la casa parohială... Am sentimentul că sunt, pentru câteva clipe, potopit de miresme și îndulcit de adierea Raiului” (p. 5). Acest copac, comparat cu „nucii lui André Malraux de la Altenburg” sau cu „paltinii lui Steinhardt de la Rohia” (p. 5), devine pentru autor o prelungire a spiritului. Imaginea aceasta nu este doar un simplu decor vegetal, ci o veritabilă strategie compo­zițională care conferă volumului o simetrie metafizică pură. Părul din Chintelnic devine un martor tăcut al confesiunilor, o poartă vie prin care autorul își filtrează amintirile, confirmând că în grădina spiritului nimic nu se pierde, ci totul se transfigurează prin răbdare și rugăciune. Finalul volumului regăsește aceeași imagine, confirmând că, în ciuda faptului că „îmbătrânește” și că este „schilod, ciung și, totuși, măreț” (p. 5), părul rămâne singurul supraviețuitor al unei grădini sacrificate reconstrucției.

Autorul recuperează detalii de o mare finețe despre smerenia monahului de la Rohia, pe lângă care el a ucenicit ani buni: „N. Steinhardt... a vrut să scrie pe ea [cruce]: «N. Steinhardt, monah ma­ramureșean». A renunțat, totuși, și în cele din urmă a inscripționat doar atât: «Monahul Nicolae»” (p. 6). Întrebat dacă s-a călugărit din interes, răspunsul lui Steinhardt, citat de Pintea, devine un motto al jurnalului: „Au dreptate, din interes, din cel mai mare interes, absolut din interes: doresc din inimă și cuget să mă mântuiesc. Ăsta mi-e scopul! Ăsta mi-e interesul!” (p. 7).

O altă prezență tutelară este, așa cum am amintit, Petru Creția. În fața operei și omului Creția, Pintea depune un omagiu sincer, văzând în el „omul și scriitorul” care a explorat rădăcinile paterne bistrițene cu o melancolie pe care autorul o împărtășește: „Mi-ar fi plăcut mult să-l întâlnesc pe Petru Creția și să-i spun că are dreptate în tot ceea ce scrie. N-am avut norocul, n-am meritat să-l întâlnesc față către față, însă antrenându-mă necontenit pe propozițiile și frazele lui, într-un continuu exercițiu de admirație și iubire, pot să vă spun că deja acum îl cunosc foarte bine. Și, cred eu, cunoașterea unui om în oglindă (n-a scris el frumoasa carte Oglinzile?), în ghicitură, cum spune apostolul Pavel, e, de fapt, întâlnirea supremă, întâlnirea ca dar, care, cel puțin în viața aceasta, nu se va lua de la mine” (p. 358).

Ioan Pintea construiește un univers în care literatura nu este doar lectură, ci o strategie vitală de rezistență, transformându-l pe Marcel Proust dintr-un scriitor genial într-o veritabilă me­todă de supraviețuire; astfel, amintirea devine, pe urmele lui Steinhardt, o „a patra soluție” ca­pabilă să învingă regimul concentra­ționar (p. 303). Acest dialog neîncetat cu marii clasici oferă repere esențiale în fața absurdului: dacă Novalis propune o perspectivă inversată asupra timpului, afirmând că spre Dumnezeu mergem de fapt „de la bătrânețe spre tinerețe” (p. 9), Franz Kafka devine sprijinul moral în momentele de umilință, cuvintele sale mântuitoare oferind demnitate în contextul „țărișoarei noastre” (p. 360). În completarea acestui peisaj spiritual, Eugen Ionescu este invocat ori de câte ori realitatea de­pășește logica obișnuită, oferind un răspuns acolo unde viața ­pune probleme ce par de nerezolvat „la mintea omului” (p. 8).

Sinceritatea jurnalului atinge cote maxime când autorul descrie propria sa „desființare” prin scris. Despre crearea Canonului Sfântului Pahomie, el mărturisește: „Scriindu-l, m-am pierdut, m-am nimicit de bunăvoie în conținutul lui. Nu eu, ci Altcineva îmi purta mâna și mintea” (p. 8).

Totodată, volumul include și exerciții de admirație poetică, precum poemul dedicat lui Mateiu Caragiale și N. Steinhardt, intitulat „cu sifon, sifon albastru”. ­Aici, poetul preia o remarcă a lui Steinhardt - „albastrul nu e o culoare, e și el o liniște” - și o transformă într-o litanie despre Rohia și personajele lui Mateiu, unde „Nicu întrupat jugastru/zice just, dar și sfielnic:/«cu sifon, sifon albastru!»” (p. 382).

În final, Proximități și măr­turisiri rămâne o invitație la onestitate. Este jurnalul unui om care se luptă cu „gândurile urâte, inutile, anapoda”, pe care le numește „păsări negre cron­cănitoare și hrăpărețe” (p. 6), dar care găsește mereu calea spre limpezire în „focul înăl­țimilor” și în răbdarea cu care părul bătrân de la poartă con­tinuă să înverzească: „În ceea ce mă privește, am o soluție tera­peutică. Când mă aflu într-o asemenea situație îmi repet cu voce tare de mai multe ori: Mută-ți mintea! Mută-ți mintea! Pe înălțimea gândurilor înalte, pe munții înalți și ascuțiți ai luci­dității duhovnicești. Limpe­zește-te! Lămurește-te în focul înăl­țimilor!” (p. 6).

Întregul volum este construit pe o simetrie emoțională tulbură­toare, fiind vegheat la ambele capete de imaginea părului bătrân de la casa parohială din Chintelnic. Acest copac, „singurul supra­viețuitor” al unei grădini sacrificate reconstrucției din anii ‘80, devine pentru autor o poartă către o geografie sacră, unde sub coroana sa, printre miresme și adieri de Rai, meditația se transformă în rugăciune. Chiar dacă astăzi părul arată „schilod și ciung” (p. 5), el rămâne măreț în supra­viețuirea sa, o oglindă a autorului însuși care, în dialog cu noul preot, recunoaște cu melancolie că timpul nu i-a iertat pe nici unul dintre ei, preot și pom rodnic: „Îl întreb: «Ce mai face părul din grădina casei parohiale?» Îmi răspunde sec: «Îmbătrânește». «Nu e singurul», îi spun, «nici eu nu mai sunt tânăr»” (p. 381).

În definitiv, Proximități și mărturisiri nu este doar cronica unei vieți trăite între Altar și bibliotecă, ci o dovadă a modului în care cultura și credința pot fuziona pentru a salva omul de la naufragiul în banal. Prin acest jurnal, Ioan Pintea ne reamintește că marea literatură și trăirea duhovnicească nu sunt teritorii separate, ci amândouă se hrănesc din aceeași sete de adevăr. Volumul rămâne o mărturie prețioasă despre puterea memoriei de a transfigura timpul și despre curajul de a privi, cu aceeași onestitate, atât spre abisul interior, cât și spre lumina care îl locuiește. Este, la final de lectură, un exercițiu de recunoștință față de lume și față de toți acei „frați de suferință” din cărți,  care ne ajută să ne purtăm propria cruce cu demnitate și, uneori, cu o nebănuită bucurie.