Olga Greceanu: Specificul național în pictură

Între valorile ușor observabile la persona­li­tățile Rugului Aprins era și interesul vădit, constant, pentru aprofundarea ethosului românesc. Fiecare dintre partici­panți era animat de un patriotism autentic, neinflamat de ideologiile extreme ale veacului.

În funcție de pregătirea și de vocația fiecăruia, în special mirenii Rugului Aprins care au avut performanțe excepționale, precum Paul Constantinescu (muzică), Constantin Joja (arhitectură), Paul Sterian și Vasile Voiculescu, Alexandru Duțu, Virgil Cândea (literatură), dar și Părintele Daniil Sandu Tudor ori Mitropolitul Tit Simedrea (literatură română veche), au creat, au teoretizat, au și publicat, unii, memorabile pagini. Alături de confrații sus pomeniți, trebuie adăugată Olga Greceanu (1890-1978). Membră a Rugului Aprins și artist plastic de primă mărime al veacului XX românesc, Olga Greceanu, despre care am mai scris în Ziarul Lumina (27 noiembrie 2024 și 18 martie 2026), a meditat îndelung și a scris asupra aceluiași subiect: valorizarea specificului național - în artă, în cazul de față. Iată câteva gânduri semnate de Olga Greceanu, publicate în volumul Specificul național în pictură, apărut la Editurile Cartea Românească (1935) și Idaco (2010):

„Avem noi un specific național în artă, adică ceva propriu, caracteristic în arta noastră, ceva ce să ne deosebească de toate celelalte popoare, după cum ne deosebim la fizic, la vorbă, la caracter, la umblet, la felul de a privi viața? Am simțit și noi vreodată nevoia de a da o formă gândirii ce ne-a stăpânit la un moment dat în toate acțiunile noastre, fie în domeniul religios, fie în domeniul istoric sau social? Am avut noi la îndemână artiști care să ne pecetluiască o epocă în imagini, să exprime o prefacere istorică ce a corespuns unui ideal național? Ce factor principal anume a jucat un rol în formația noastră socială și a determinat o axă în viața noastră de trudă și apărare?

Fără șovăire: ortodoxia!

...Cu astfel de dispoziții sufletești, cum nu era arta bizantină din anul 1350 să ia loc în mănăstirile românești ca o producție proprie sufletească, ca o imagine de veacuri așteptată, potrivită după măsura credinței noastre? La noi, bizantinismul n-a fost o simplă introducere de artă, așa cum s-a introdus, forțat, pictura de șevalet după 1830. A fost o necesitate sufletească. O chemare ca un rezultat al credinței noastre.

...Alte dispoziții erau în sufletele românilor, dispoziții mai evidente, căci n-a fost nevoie de nici un stagiu, de nici o perioadă de incubare, ca să înțeleagă și să practice dintr-odată arta iconară și fresca ce ni le-au adus, prin 1350, călugării greci. Cu aceste monumente artistic-ortodoxe, intră în Principatele Române, abia formate, prima sămânță de artă adevărată, în legătură cu sentimentele și cu educația poporului.

Nu e locul aici să facem un istoric al artei bizantine, nici al artei athonite, adusă nouă de călugării din Athos, lucruri prea cunoscute în artă. Intenția este numai de a scoate în evidență valoarea morală a acestor arte pentru noi, în legătură cu stilul ce s-a născut, pentru a înțelege ce așteptăm noi în artă de la ortodoxie și de ce ortodoxia este elementul constitutiv al specificului nostru național.

Ce așteptăm? Însuși specificul românesc.

...Arta este și ea o formă de cultură, dar poate trăi și în afară de ea pentru că este mai mult expresia unei sensibilități. Or, sensibilitatea noastră, a poporului român, s-a dezvoltat pe o scară mistică; s-a dezvoltat în legătură cu mediul social, în legătură cu prima instituție de cultură: Biserica.

...Bizantinismul a fost singura formă de artă pe care ar fi putut-o pricepe românul în veacurile trecute, singura pe care a putut-o gusta și care l-a emoționat, singura care i-a dat posibilitatea să fie sincer cu el și cu credința lui.

...Dacă pentru primele manifestări artistice, zugravii români se luau după tipicul adus din Athos, după câtva timp ei se pomeneau repetând acest tipic din memorie. Îi reveneau meșterului zugrav în minte toate imaginile. Nefiind obosit de alte școli de artă suprapuse în cultura lui, primea exact și în plin reîntoarcerea unei imagini, a unei senzații sau a unei percepții în absența obiectului care a provocat-o întâia dată.

Nu toți pictorii posedă facultatea de a evoca o imagine; dar românii și-au apropiat-o prin exercițiu, prin obișnuință. Lucrau din memorie. Or, cum nici o memorie nu poate fi atât de credincioasă încât să repete identic, până la confuzie, trăsătură cu trăsătură, nuanță cu nuanță, se înțelege că interveneau schimbări, variații, aporturi noi, progrese în viziune, așa încât opera fiecărei generații devenea întrucâtva opera proprie a acelei generații, bazată pe senzația și inteligența pictorului, dar fără să piardă din caracterul general de pictură schematică.

În repetarea din memorie a imaginii unui model, zugravii răscoleau senzații diferite în raport cu firea lor: un senzitiv făcea o alegere diferită de a unui intelectual, iar un voluntar, diferită de a unui echilibrat. Pentru oricare dintre acești pictori, imaginea tipicului iconografic se înregistra cu caracteristici variate, fiecare făcând o alegere liberă în legătură cu firea sa, dar rămânând unii și alții perfect formali și ireali. Prin această metodă de a picta prin imaginație reproducătoare s-a fixat individualitatea în artă a nației.

...Noi am rămas la decorația de suprafață, la abstract, adică am rămas mai aproape de izvorul ortodox. ...Rușii, fără să părăsească caracterul schematic, au cultivat realismul. Tipurile, sub penelul lor, se modelau în gradații succesive, până ajungeau la mare contrast între lumină și umbră. În schimb, un decorativ excesiv în ornamentarea fondurilor și a veșmintelor. Nesa­tis­făcuți cu decorativul în culoare, recurg la decorativul de lux, îmbrăcând icoanele în aur și argint cizelat, ceea ce face ca ele să ne apară luxoase obiecte, în marginea sentimentelor ortodoxe. Noi, nu. Noi urmărim mai departe schematicul sever, cultivăm [desenul] simplu și culorile fără contraste. Partea «teatrală», partea de «efect» a artei ortodoxe, o înlăturăm, cum o înlăturăm și din slujbele noastre bisericești.

...Când noi, ortodocșii, am întregit slujba religioasă cu cântări, nu am făcut-o ca să impresionăm un public, ci ca să evocăm cântările îngerilor. Pentru această invocare, Biserica primitivă a decis ca dascălii să cânte pe un ton subțire, luat din cap, care nu putea nici să emoționeze, nici să fie plăcut auzului, dar era oarecum o imitație cerească a ceva ce venea de Sus, de departe, ceva abstract.

...Din descrierile lăsate de cronicari, cunoaștem câteva amănunte din trecutul nostru, unele obiceiuri din viața de toate zilele, unele moravuri în legătură cu marile evenimente de la Curte, în afară de relatările luptelor pe care le-au dus voievozii noștri. Dar nici istoria scrisă, nici literatura nu dau ceea ce ne dă arta noastră din biserici: reflexia celor mai intime sentimente ale noastre, sentimente ce nu pot fi povestite, cum nu se povestesc nici rugăciunile, nici tainicele aspirații ale unui suflet chinuit.

Prima convingere pe care și-o face un om străin, venit pe pământul nostru, e că în trecut ne-a susținut religia. I-o dovedește arhitectura noastră religioasă, frescele din mănăstiri și biserici, icoanele din casă, Evangheliile, țesăturile, pergamentele scrise de voievozi.

Pentru cel ce încearcă să înțeleagă mai bine structura noastră morală în trecut, va vedea mai mult: că însăși vorba noastră de altădată era făcută din expresii biblice, că ajunsesem să gândim prin Biblie și că se născuse chiar în noi un fel de sentiment personal față de Scriptură. Eram mistici și ne complăceam în misticism.”

Exact în aceiași ani, Sandu Tudor publica în ziarul Credința (30 noiembrie 1934) un editorial intitulat „Universalism românesc” în care se întreabă: care sunt acele creații naționale cu deschidere universală, cu ce a contribuit ethosul românesc la marea simfonie a lumii? - și, subliniază autorul: „Adevăratul patriotism e dinamic și ne face să cunoaștem nu atât ceea suntem și facem pentru noi înșine, ci ceea ce trebuie să facem pentru a ne îndreptăți în fața Lumii ca un conlucrător binefăcător al său”.