Alexandru Duțu: „Frumusețea deprinsă la Antim a avut trup”

Anvergura cultural-spirituală a profesorului Alexandru Duțu, întrecută doar de smerenia sa, pare inspirată din pildele Sfinților Părinți ai primelor veacuri creștine. Această binefăcătoare smerenie demonstrează și mai apăsat însă prezența sa printre personalitățile Rugului Aprins. Paradoxal, profesorul Al. Duțu este adesea ignorat atunci când sunt enumerați membrii Rugului Aprins...

Profesorul Alexandru Duțu (1928-1999) s-a născut în București. Foarte apreciat în mediile intelectuale, mai ales după anul 1989, când a devenit profesor la Universitatea din București și director al Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, viața acestuia este relativ cunoscută. În buna tradiție interbelică, Alexandru Duțu urmează în paralel, între anii 1945 și 1949, și își ia licența simultan la Facultatea de Drept și la Facultatea de Litere (Universitatea din București, ambele). Ulterior, între anii 1956 și 1958 urmează cu discreție și cursurile Facultății de Teologie (București).

Monahul Nicolae Steinhardt îl enumeră în Jurnalul fericirii pe Alexandru Duțu, alături de colegii săi de generație, printre participanții la întâlnirile organizate de părintele Mihai Avramescu, la Schitul Maicilor. Părintele Andrei Scrima subliniază participarea lui Alexandru Duțu la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, încă din studenție (anii ’40), împreună cu Alexandru Elian.

Chiar dacă nu a fost reținut în lotul Rugului Aprins, după anul arestării confraților săi (1958), Alexandru Duțu nu a avut deloc o viață ușoară. A publicat cu pseudonim în revistele Bisericii Ortodoxe Române, i-a fost refuzată activitatea de profesor, astfel încât a ajuns să predea oficial abia după anul 1989. Lucrează ca simplu bibliotecar la Biblioteca Academiei Române. Ulterior, a devenit cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene (I.S.S.E.E.), de la înființarea acestuia, în 1963. Are posibilitatea unor călătorii de studii și a participării la conferințe internaționale începând cu finalul anilor ’60. După anul 1989 este ales director al I.S.S.E.E. Predă la Facultatea de Istorie și la Facultatea de Științe Politice (Universitatea din București) și este profesor-invitat la prestigioase universități din Franța, Germania și SUA.

Iată una dintre mărturiile explicite ale respectatului profesor, în articolul cu titlul „Frumoasa fără trup” (revista „Dilema” nr. 193, 20-26 septembrie, 1996, p. 2), reluat apoi în volumul semnat de Alexandru Duțu, Lumea dinăuntru și lumea din afară (ediție îngrijită de Laurențiu Vlad, Editura Universității din București, 2009), care are drept pretext apariția cărții bine cunoscute a monahului Andrei Scrima: „Cartea Părintelui Andrei Scrima (Timpul rugului aprins, Ed. Humanitas, 1996) reconstituie un moment din istoria culturii române și oferă un prilej de reflexie celor care duc astăzi cultura mai departe. Pornind de la această carte, se va putea face istoricul centrului spiritual care a fost Mănăstirea Antim în anii tragici ai culturii românești, începând cu anii războiului. Pentru că vor fi distinse mai multe faze în evoluția grupărilor de la Antim, fiecare dintre ele cu câte un spirit director: părinții arhimandriți Vasile Vasilache, Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu. Părintele Vasilache, astăzi în SUA, după ce a trecut pe la Gherla, evocă grupul care s-a format din 1944 până în 1948, când a fost izgonit din stăreție, în volumul De la Antim la Pocrov [Ed. Cuvântul Vieții, Detroit, 1984, și Ed. Eikon, București, 2015 - notă MV]: lucrările de renovare a mănăstirii au atras personalități ale vremii care s-au ocupat de strângerea banilor sau de șantier. Apoi, în fiecare joi seara erau ținute, în chilia stăreției, întruniri literare, unde au citit din cărțile în pregătire Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Alexandru Codin Mironescu, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, care avea să joace un rol decisiv în grupul de reflexie spirituală Rugul Aprins. Duminică după-amiază aveau loc conferințele pentru marele public; pentru promovarea picturii și muzicii bisericești au fost acordate premii anuale de către comitete prezidate de Mac Constantinescu și de Paul Constantinescu. În permanență, din banii adunați, erau împărțite ajutoare săracilor.

A urmat faza dominată de părintele Benedict [Ghiuș] și pe care o evocă părintele Andrei Scrima. Ceea ce mi se pare important de subliniat este faptul că a fost vorba de grupări deschise, cu o permanentă primenire a membrilor, toți adunați în jurul slujbelor excepționale de la Antim. Într-o vreme în care se instaura teroarea în societatea românească, stranele de la Antim ofereau celor prezenți tărie și mângâiere, prin cuvintele și notele răspândite într-o armonie perfectă. În vreme ce afară se întindea imperiul fricii, aici se răspândea «dulceața» - un termen pe care-l foloseau frecvent medievalii și pe care noi l-am uitat. [subl. MV] Dacă grupurile se transformau, în schimb, erau personalități care făceau legătura prin statornicie și devotament: distinsul cărturar, Mitropolitul Tit Simedrea, Alexandru Mironescu, Sandu Tudor, care a compus el însuși piese imnografice, ca Acatistul Sf. Dimitrie Basarabov și Acatistul Rugului Aprins.

În sfârșit, în anii în care se făceau declarații despre libertatea cultului în România și se dărâmau biserici, când «geniul Carpaților» [formulă encomiastică adresată lui N. Ceaușescu - MV] îl idolatriza pe voievodul unității, Mihai Viteazul, și îi ascundea ctitoria după niște blocuri stupide, când mănăstirii i se tăiau gazele în plină iarnă, a urmat stăreția Părintelui Sofian [Boghiu] care a continuat neîntrerupt slujbele”.

Observăm că Alexandru Duțu folosește drept pretext volumul pr. Andrei Scrima, completând informațiile cu amintirile fostului stareț al Antimului din vremea Rugului Aprins, pentru a oferi propria sa viziune. O perspectivă inedită, poate subiectivă și incompletă - în condițiile în care astăzi aveam șansa unor panoramări sensibil mai ample, prin deschiderea multor arhive, prin multiplicarea unor asemenea mărturii etc. -, dar nu mai puțin prețioasă.

De altfel, Alexandru Duțu mai face o observație importantă, în continuarea celor de mai sus: „La Antim s-au adunat clerici și laici laolaltă, fără să se întrebe dacă este cazul să stea în încăperi separate sau să despartă discuția teologică de cea laică. În fața primejdiei care se anunța și care s-a instalat în forță, oamenii s-au întors la surse pentru a găsi o cale de salvare personală și colectivă. Numai mințile bolnave pot crede că a fost vorba de un grup conspirativ: grupul a fost lovit, prin arestări și urmărire permanentă, până în 1989, numai pentru că nu cânta în struna regimului. Și într-adevăr la Antim sau la Părintele Stăniloae acasă se discuta în marginea textelor de autoritate spirituală. În acest grup s-a dezvoltat dublul sens al sobornicității: al lucrării împreună a clericilor și a laicilor, a deschiderii spre orizontul larg al lumii, ortodoxia redobândindu-și caracterul universal, de adunare și învăță­tură care unește neamurile și nu se lasă acoperită de lozincăria ieftină a patriotarzilor de ocazie sau a adepților confuziei materialiste. [subl. MV] Pe cât s-a putut, și fiecare a simțit imboldul, ortodoxia a devenit filosofie de viață, un mod de a înțelege imediatul și permanența. Frumusețea deprinsă la Antim a avut trup, chiar atunci când unii dintre noi nu am știut să mânuim bine învățătura primită: dar a rămas constant îndemnul de a uni într-un tot cuvântul, gândul și fapta”...