Constantin Joja: „Arhitectura românească este echilibrată, fără asprimi...”

Membru marginal al Rugului Aprins, Constantin Joja a fost unul dintre arhitecții noștri impor­tanți ai secolului XX, a cărui operă teoretică și practică a fost puternic influențată de tradiția
populară românească.

Constantin Joja (1908- 1991) s-a născut în Bucu­rești și și-a găsit vocația încă din tinerețe. A absolvit Academia de Arhitectură în anul 1933. În studenție intrase în organizația studenților creștini condusă de viitorii săi prieteni: Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian etc. - cei care aveau să întemeieze ulterior Rugul Aprins.

Din păcate, spre deosebire de cei sus-numiți, Constantin Joja a intrat și în Mișcarea Legionară, chiar dacă - o dovedesc anchetele vremii - activitatea sa a fost minimală. Acest pas avea să-l coste, a scăpat de închisorile în care au fost trimiși legionarii în regimul Antonescu, dar a fost arestat de comuniști în anul 1948 și eliberat în anul 1953 -, ceea ce demonstrea­ză că nu avea un dosar grav.

Un ajutor indubitabil pentru cariera lui Constantin Joja a venit din partea fratelui acestuia, Athanase Joja (1904-1972), cunoscut ilegalist comunist, fost deținut în lagărul de la Târgu Jiu, care în finalul anilor ’40 și ulterior a avut o ascensiune fulminantă: reprezentantul permanent al României la ONU (1955- 1957), ministru al învățământului și culturii (1957-1960), membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român și al Consiliului de Stat. De asemenea, a fost membru titular al Academiei Române, din anul 1955, și președinte al Academiei Române (1959-1963), ulterior vicepreședinte până în 1972.

Profesional vorbind, Constantin Joja începuse încă din interbelic să fie atras de și să aducă creația sa în spațiul arhitecturii tradiționale românești și a celei est-europene. Casa Noica din localitatea Beiu, plus alte câteva proiecte ale sale, o demonstrează.

În anii ’40, Constantin Joja participă la câteva din întâlnirile Rugului Aprins. Mai târziu, după eliberarea din închisoare, vor fi și o serie de întâlniri ale câtorva membri ai Rugului Aprins în casa arhitectului, la fel cum se petreceau în casa lui Vasile Voiculescu, la vila Olgăi Greceanu ori în apartamentul lui Alexandru Mironescu.

Conform informațiilor aflate în arhiva noastră, Constantin Joja a fost mai degrabă un membru marginal al Rugului Aprins. Dar creația sa rezonează profund cu preocupările și creația unora dintre membrii exemplari ai Rugului Aprins - mă refer la cercetarea și valorificarea tradiției românești - precum: Mitropolitul Tit Simedrea, părintele Daniil Sandu Tudor, filosoful Mircea Vulcănescu, scriitorul Vasile Voiculescu, poetul Paul Sterian, compozitorul Paul Constantinescu ș.a.

Printr-un concurs de împrejurări ieșit din obișnuit, Constantin Joja ajunge să-și exercite vocația de arhitect inclusiv în perioada arestului: este chemat să coordoneze un grup de pușcăriași care lucrează în anii ’50 la restaurarea Cazinoului din Constanța (impresionante urme lăsate premeditat de aceștia au fost descoperite abia la ultima restaurare recent încheiată).

Dar realizările sale profesionale sunt numeroase și foarte onorabile, apreciate de breaslă. Este cooptat, de pildă, în echipa care va restaura și Hanul lui Manuc, și Curtea Veche (1966), câștigă concursul pentru realizarea catedralei din Odessa (în 1942, proiect nerealizat), al unei viitoare Catedrale Patriarhale la București (nerealizat) etc. În plan teoretic, atras, cum spuneam, de tradiția populară, Constantin Joja călătorește îndelung pe teren, în satele și localitățile din Muntenia, în special, și adună o imensă arhivă de­di­cată arhitecturii tradiționale.

Concluziile teoretice ale căutărilor lui Constantin Joja au fost ilustrate în câteva scrieri, între altele, în volumul Sensuri și valori regăsite (Editura Eminescu, 1981), unde autorul precizează din start: „Arhitectura românească tradiţională s-a păstrat într-o monumentalitate elocventă, la orice dimensiune, în sat şi oraş. Abia contactul cu arhitectura occidentală, în secolul al XlX-lea, a putut să modifice înţelegerea clasică a tradiţiei noastre arhitecturale, începând cu şcoala neoromânească. Aceasta s-a întâmplat numai arhitecţilor, nu şi meşterilor, care au continuat să dezvolte valorile plastice autentice, până la Primul Război Mondial. Pentru a beneficia de monumentalitate, arhitectura noastră, ţărănească şi urbană, nu a avut nevoie să fie sculpturală, toate posibilităţile ei expresive, toată bogăţia de armonii valorificându-se prin generoase compoziţii de registre umbrite sau luminoase. Încărcătura ei poetică este lirică, faţă de arhitectura occidentală, predominant epică, sau cea orientală, de rafinată senzualitate. Arhitectura românească este echilibrată, fără asprimi şi noduri, fără contraste răsunătoare. Chiar opoziţia umbră - reflex - lumină este întotdeauna armonizată, incitând la meditaţie, seninătate şi linişte, cu rafinamentul unei expresii plastice îndelung experimentate. Căci nici o arhitectură nu e un dar instinctiv, ci o căutare asiduă de-a lungul secolelor; o şlefuire neîncetată.”

După ce a fost eliberat din închisoare (1963), Alexandru Mironescu mărturisește în Jurnalul său despre numeroasele și consistentele întâlniri cu confrații săi întru Rugul Aprins. Între altele, are polemici și discuții prietenești cu Constantin Joja, cu care cutreieră uneori expoziții ori vizionează biserici restaurate. Cei doi polemizează chiar în privința restaurării Hanului lui Manuc (Admirabila Tăcere. Jurnal (1967-1968), vol. I Ed. Eikon, 2014, p. 112). Dincolo de dispute, ceea ce îi unea cu adevărat erau buna-cre­dință, cultura înaltă, civilitatea și valorile creștine.

Constantin Joja a avut și o cores­pondență care merită toată atenția. Iată, de pildă, un fragment dintr-o scrisoare primită de la N. Steinhardt (publicată în revista România literară, nr. 3/2018), care atestă preocuparea constantă a lui Constantin Joja pentru arhitectura românească tradițională:

„Rohia, 19 iunie 1984. Mult stimate domnule Constantin Joja, Vă mulțumesc din inimă și cuget pentru a-mi fi dat fericitul prilej să citesc atât de sincera și de pasionata Dvs. mărturisire de credință arhitecturală și românească. Faptul că-i cuprinsă într-o scrisoare adresată mie mă onorează și mă bucură nespus. Știți, cred, cât de sensibil și de receptiv sunt la tot ce este legat de spiritul românesc. Sângele meu neromânesc nu mă împiedică să simt, să gândesc românește și să iubesc nestingherit și neîngrădit toate înfățișările viziunii românești a lumii și vieții. Așa fiind, v-am citit nu numai cu mult interes, ci și cu emoție și, îndrăznesc a spune, cu înțelegere. Cât de bine să constați că oamenii trăiesc în exil: oribilul mediu arhitectonic ce li s-a făurit - și în care nenorociții, vrând, nevrând viețuiesc, (iar nu trăiesc) - e o durere, o pedeapsă, dar cine și când îi va scoate din iadul acesta supraetajat și creator numai de stări sufletești de care până mai deunăzi Românii n-au știut. Dragostea noastră are dreptul de a fi îngrijorată. Mă tem de o prefacere, o peiorizare, o pângărire, o deteriorare (cel puțin) a caracterului românesc, paralel cu sluțirea, uniformizarea şi înstrăinarea peisajului arhitectural. Da, poate corupe, poate deveni vrăjmaș. S-a văzut la ce duc les cités-dortoirs [orașele-dormitor]! De aceea și consider expoziția Dvs. nu numai ca o minunată evocare-pledoarie, ci şi ca un strigăt de alarmă. Vă rog să binevoiți a da deplină crezare sincerității simțămintelor mele de aleasă considerație și de admirativ devotament, N. Steinhardt.”