Om al neîncetatei rugăciuni, cărturar şi ctitor

În fiecare an, la 15 noiembrie, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Paisie de la Neamţ, înnoitorul monahismului ortodox, personalitate uriaşă a vieţii culturale şi spirituale, monah desăvârşit şi cărturar de geniu. De la Athos până în nordul îndepărtat al Rusiei, găsim până târziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, referiri la preceptele Sfântului Paisie, la influenţa lui asupra monahilor, la rolul pe care l-a jucat în revigorarea monahismului ortodox de pretutindeni. Prin aceasta, Paisie a devenit, practic, universal, născut într-un spaţiu slav, crescut duhovniceşte în spaţiul grecesc şi desăvârşit în spaţiul românesc.

În istoria Bisericii Ortodoxe, în general, şi a Bisericii româneşti, în special, a doua jumătate a secolului al XVIII-lea rămâne înscrisă cu litere de aur, fiind epoca unui mare ascet şi cărturar, destoinic organizator al vieţii monahale: Paisie Malorusianul, cum îi plăcea să se semneze, sau Velicicovski, sau, pur şi simplu, de la Neamţ. Peste tot unde s-a stabilit cu ucenicii săi, spaţiul de locuit devenea curând neîncăpător, trebuind să construiască în permanenţă noi chilii sau să se mute în locuri mai generoase din punctul de vedere al spaţiului. Acest lucru îl va face la Chilia „Sfântul Constantin“, la Chilia „Sfântul Prooroc Ilie“, la Mănăstirea Dragomirna, la Mănăstirea Secu şi la Mănăstirea Neamţ. Din punctul de vedere al îndrumării duhovniceşti, pentru început comunitatea paisiană avea drept călăuză Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, iar pravila se săvârşea în limba vlahă. După mutarea la Chilia „Sfântul Constantin“, din cauza numărului de fraţi tot mai mare, va fi introdusă şi limba slavă în cult, deoarece aici încep să li se alăture şi fraţi de limbă slavă, fiind doisprezece vlahi şi cinci slavi. Toate principiile după care se conducea comunitatea lui Paisie erau cuprinse în „Aşezământul“ redactat la Dragomirna. Aceste reguli au fost stabilite pornind de la învăţăturile Sfintei Scripturi, ale Sfinţilor Părinţi, punând un accent deosebit pe „Regulile monahale“ ale Sfântului Vasile cel Mare şi pe rânduiala athonită. Structurat în şaptesprezece capitole, „Aşezământul“ stareţului Paisie a fost aprobat imediat de către mitropolit, fiind un adevărat regulament monahal care s-a respectat în mănăstirile din Moldova, dar care a inspirat şi alte regulamente alcătuite de către ucenicii lui Paisie care au ajuns stareţi. Activitatea lui Paisie la Dragomirna va fi centrată pe trei mari aspecte: viaţa liturgică, viaţa culturală şi activităţile zilnice. Viaţa liturgică era extrem de bine stabilită, urmând întru totul rânduiala de la Sfântul Munte Athos. Dată fiind multitudinea de naţionalităţi convieţuitoare în comunitatea paisiană de la Dragomirna, se continuă tradiţia slujbelor alternative, strana dreaptă cântând slavoneşte, iar cea stângă româneşte. Această tradiţie va fi păstrată în toate comunităţile multinaţionale paisiene. Niciodată nu slujea Sfânta Liturghie fără lacrimi Toţi cei care luau contact cu această comunitate erau fascinaţi de dragostea cu care îşi conducea Paisie ucenicii şi de devotamentul acestora ca roade ale practicării cu precădere a Rugăciunii lui Iisus şi a studiului Sfintelor Scripturi şi al literaturii ascetice, care acum era la dispoziţia tuturor cu îmbelşugare, prin truda stareţului şi a ucenicilor săi cărturari. Pentru a înţelege autoritatea şi preţuirea de care se bucura Paisie, este suficient să amintim de vizita pe care i-a făcut-o Constantin Caragea la una dintre sărbătorile Înălţării Domnului. Cu această ocazie, vizitatorul a rămas profund marcat de măsura duhovnicească la care ajunsese stareţul, mărturisind: „Pentru întâia oară în viaţă am văzut cu ochii mei sfinţenia întrupată şi neprefăcută. Făcea impresia omului desprins cu totul de trup“. Această caracterizare i-au făcut-o toţi cei care l-au văzut, mai ales, slujind Sfânta Liturghie. Patriarhul Serafim al Constantinopolului însuşi, retras la Pantocrator, era impresionat de dragostea deosebită cu care liturghisea Paisie, de trăirea acestuia, deoarece, spun martorii, niciodată nu slujea Sfânta Liturghie fără lacrimi. Lacrimile la rugăciune nu erau decât unul dintre semnele prin care contemporanii au recunoscut în Paisie un om al profundei rugăciuni, al trăirii monahale, un ascet care a împletit în modul cel mai fericit asceza cu preocupările intelectuale. De aceea el era căutat atât de către simpli monahi, dornici de desăvârşire, cât şi de oameni învăţaţi, uimiţi de ampla lucrare pe care o întreprindea cu un simţ al responsabilităţii extraordinar. Prima traducere a Filocaliei într-o limbă vorbită Întreaga lui viaţă, Paisie s-a ostenit pentru a le pune fraţilor la dispoziţie o literatură autentică, îndreptând vechile traduceri mai întâi prin reconstituirea textului original, comparând traducerile existente atât în română, cât şi în slavonă, iar mai apoi făcând traducerea propriu-zisă în aceste două limbi, română şi slavonă. Ceea ce a rezultat din această muncă titanică a fost prima traducere a Filocaliei într-o limbă vorbită, renaşterea spiritului Sfinţilor Părinţi şi revigorarea monahismului în întreg spaţiul ortodox. Aşadar, importanţa operei sale constă şi în faptul că noi, românii, suntem primul popor care am avut parte de textele filocalice în limba vorbită. Până acum, traducerile se făceau în limbile părinţilor, care nu erau accesibile decât unui număr restrâns de cititori, buni cunoscători ai acestor limbi. Vorbind despre începutul activităţii lui de traducător, Paisie precizează: „Atunci m-am apucat să scriu cu mâna mea cartea Sf. Isihie, prezviterul Ierusalimului, şi a Sf. Filoteiu Sinaitul, şi a Sf. Teodor al Edesei, după patru copii, nădăjduind să pun de acord aceste patru manuscripte şi să găsesc în ele vreun înţeles gramatical. Dar toată munca mea s-a dovedit a fi zadarnică, pentru că nici în concordanţa făcută de mine a celor patru manuscripte n-am dat de nici un înţeles“. Ceea ce l-a surprins mai mult a fost faptul că, în căutarea textelor originale, s-a lovit de o problemă pe care nu ar fi bănuit-o: grecii, nu doar că nu cunoşteau limba greacă veche şi nu aveau cunoştinţă de cărţile pe care Paisie le căuta, dar nici măcar despre autorii lor nu prea auziseră. Această situaţie ne arată limpede care era starea monahismului la Sfântul Munte Athos în secolul al XVIII-lea, acolo unde odinioară străluciseră Sfântul Athanasie Athonitul, Sfântul Simeon Noul Teolog şi alţi călugări athoniţi cărturari, acolo de unde ar fi trebuit să izvorască necontenit râuri de învăţături ale asceţilor trăitori în rugăciune, viaţă curată şi contemplarea lui Dumnezeu. În aceste condiţii, munca lui era foarte anevoioasă, dormea doar trei ore pe noapte, fiind nevoit să le caute cu insistenţă, să plătească scump pentru fiecare copie a vreuneia dintre ele, dar, mai ales, să depună un efort titanic pentru stabilirea textului original, pentru ca mai apoi să-l traducă în limba slavonă, iar ucenicii lui - în limba română. Neamţul - făclia monahismului ortodox Privind la tehnica de lucru pe care a aplicat-o în activitatea lui de traducător, vedem că el este cel care face pentru prima dată în Europa o traducere ştiinţifică comparativă. Acest lucru îl va mai face, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Franţa, Jean Paul Migne, pentru ca mai apoi să devină o metodă de lucru consacrată unei traduceri serioase. Pentru a spori ritmul şi calitatea traducerilor, Paisie va trimite monahi la studii la vestita Academie Domnească de la „Sfântul Sava“, de la Bucureşti. De aceea, nu puţini dintre monahi au rămas în memoria fraţilor cu apelativul de tălmăcitor sau dascăl. După cum sublinia protoiereul Serghie Cetfericov, la Neamţ „stareţul întemeiază o întreagă şcoală pentru formarea de corectori şi traducători; ei ştiu să ridice şi să stârnească interesul către ocupaţiunea cărturărească, cititul şi copierea; Lavra sa, Neamţu, o făcu centrul şi făclia monahismului ortodox şi şcoala vieţii sihăstreşti şi a culturii duhovniceşti pentru tot orientul ortodox. Pentru nordul ortodox, ea a fost o înaltă şcoală de viaţă morală“. După ce obştea de la Neamţ atinsese deja numărul de 700 de fraţi moldoveni, sârbi, bulgari, ungureni, cuţovlachi, greci, armeni, evrei, turci, ruşi şi maloruşi, Paisie îşi concentră atenţia mai mult asupra copierii, revizuirii şi traducerii literaturii patristice. Pentru el, timpul deveni un factor de presiune, deveni insuficient pentru imensa activitate pe care o avea de desfăşurat. Pentru a se putea încadra în timpul pe care îl mai avea la dispoziţie, ar fi fost necesară o dilatare a acestuia, cu toate că ceasurile de odihnă erau foarte puţine şi din pricina vârstei pe care o avea. „Nopţile le petrecea traducând şi îndreptând la cărţi; stareţul ducea o muncă care trecea peste puterile unui om; toată partea dreaptă a trupului stareţului, până în tălpi, era acoperită de răni. Şezând îngheboşat pe patul său, era îngropat în cărţi: diferite dicţionare, Biblia greacă şi slavonă, gramatica greacă şi slavonă şi cartea care se traducea. Tot aici erau lumânări aprinse. Ucenicul trebuia să-i repete de multe ori stareţului cuvintele sale, până să primească de la el răspunsul“. „Până-mi desprind mintea de carte, sunt tot acoperit de sudoare“, mărturiseşte stareţul, subliniind seriozitatea cu care a abordat el această artă. Ca formă grafică, paginile scrise de Paisie erau foarte îngrijite, având câte 70 de rânduri de scriere obişnuită, linia literelor fiind subţire ca firul de păr, ca formă suple, lizibile şi curate, păstrând întotdeauna oglinda paginii în mod uniform. Instrumentul pe care îl folosea Paisie era pana de gâscă.