Omagiu la 75 de ani de viaţă

În luna iulie, venerabilul preot Valerian Tudor din Calafat, judeţul Dolj, a împlinit vârsta de 75 de ani. Vreme de aproape patru decenii, istoria vieţii unui om s-a împletit cu istoria vieţii unei biserici şi a unei comunităţi creştine din vatra eparhiei noastre. A fost unul dintre cei mai merituoşi clerici din câţi mi-a fost dat să cunosc, iar biserica şi parohia lui, „Izvorul Tămăduirii“ din Calafat, au o istorie aparte, unică chiar, în arealul aşezărilor noastre din această parte de ţară. 

 

Între anii 1864 şi 1874, pe colina cea mai înaltă a Calafatului, la o altitudine de peste 70 de metri deasupra nivelului Dunării, comunitatea grecească din oraş construia o biserică monumentală pentru cele aproape 200 de persoane care o alcătuiau. Li se spunea greci, pentru că veniseră aici din Munţii Pindului, din Epir şi din Macedonia, dar, în realitate, ei erau în majoritate aromâni şi se înţelegeau prin grai şi prin credinţă cu confraţii lor băştinaşi.

 

În fruntea lor se afla Hagi Panait Theodoru, bărbat înţelept, şcolit, gospodar şi mare cavaler de Rhodos, un titlu de nobleţe echivalent cu acela al Cavalerilor de la Malta. El a fost ctitorul „Bisericii Greceşti“ din Calafat, căreia i-a fixat ca hram „Izvorul Tămăduirii“ şi pe proprietatea lui au fost zidite şi celelalte acareturi, inclusiv şcoala, unde se preda atât în greceşte, cât şi în româneşte.

 

Biserica, de proporţii monumentale, a fost construită din zid, cu pereţi groşi, cu bolţi dispuse în valuri, cu trei turle, cu catapeteasmă înscrisă într-un arc de cerc în zigzag, sculptată în lemn de tei, cu pictură realistă, în stil grecesc, cu policandre lucrate la Viena din piese de cristal veritabil, de Murano. Era o adevărată bijuterie arhitectonică. 

Datorită aşezării ei pe această colină, cu largă privelişte spre Vidin şi Valea Timocului, biserica s-a aflat mereu în calea vicisitudinilor istorice. Această poziţie o expunea tirurilor inamice de pe celălalt mal al Dunării, dar îi conferea şi privilegiul de a fi un post de observare ideal, permiţând o panoramă admirabilă în toate cele patru zări. Aşa, de pildă, în timpul Războiului de Independenţă, primele obuze turceşti, trase în 8 mai 1877, au afectat-o întâi pe ea, străpungându-i bolţile, pentru că în turnul ei erau instalate staţia telegrafică şi observatorul central de pe malul românesc al fluviului. Apoi, aşa distrusă cum era, în această biserică s-a serbat, printre ruine, momentul festiv al terminării războiului şi al declarării independenţei faţă de stăpânirea otomană.

 

Primul Război Mondial a lăsat şi el urme adânci pe trupul acestei biserici, iar membrii comunităţii se răresc vizibil. Din familia ctitorului rămâne doar Ana-Teodora, care se căsătorise cu Mihalache Coandă, arendaş din Perişor - Dolj. Fiul lor, Constantin Coandă, a fost tatăl marelui savant Henri Coandă. 

 

Războiul al Doilea Mondial a însemnat pentru această biserică un dezastru. Un obuz de mare calibru de pe şlepurile nemţeşti, care urcau pe Dunăre, a pătruns pe una din ferestrele din partea de nord a bisericii şi a explodat în interior, distrugând toată latura nordică a bolţilor şi o parte din catapeteasmă. Sute de schije au împroşcat pereţii naosului, afectând grav pictura şi policandrele. S-a petrecut acest dezastru în ziua de 26 august 1944, dată la care biserica a fost abandonată şi închisă pentru treizeci de ani.

 

Au urmat evenimentele triste ale unui deceniu obscur, caracterizat prin constrângeri şi îngenuncheri de tot felul. Comunitatea grecească s-a destrămat, plecând care încotro a apucat, şcoala a ajuns depozit de materiale şi dormitor pentru muncitorii de pe şantierele oraşului, curtea a rămas de izbelişte, un fel de depozit pentru gunoaiele oraşului, iar biserica se deschidea o singură dată pe an pentru a se săvârşi slujba de hram, în cazul în care se găsea vreun preot disponibil şi numai dacă era senin (pe timp de ploaie, apa se scurgea prin acoperiş şi asta, atenţie, vreme de trei decenii!).

În anul 1974, mai trăiau doar trei membri ai comunităţii greceşti din Calafat, toţi bătrâni, singuri şi trişti. Zilnic veneau în incintă şi dădeau ocol, plângându-se bisericii lor. Sfătuiţi de un avocat de ispravă, Aurel Lupulescu, fiu de preot din Gorj, ei au făcut demersurile cuvenite şi, cu încuviinţarea ambasadei greceşti de la noi, au cedat Mitropoliei Olteniei, cu acte în regulă, biserica şi întregul ei patrimoniu.

 

Astfel, în februarie 1974, mitropolitul Teoctist al Olteniei vine la Calafat, rămâne uimit de starea de ruină în care se afla totul şi hotărăşte înfiinţarea unei parohii şi aducerea aici a unui preot care să fie în stare să împlinească „toate cele cu lipsă“. Văzând că nu se încumetă nimeni la o asemenea muncă, mitropolitul a rânduit ca în fiecare săptămână să vină aici, pe rând, câte un preot de la Catedrala „Sfântul Dumitru“ din Craiova. M-am numărat printre cei trimişi şi am slujit aici de 12 ori în 12 săptămâni. 

Având cunoştinţă că unul dintre colegii mei nu se preoţise, dar nutrea gândul să intre în cler, l-am încunoştiinţat, el a venit la Calafat, a stat aici 3 zile şi 3 nopţi, a dat ocol bisericii şi întregii incinte, a stat de vorbă cu cei 3 bătrâni ai comunităţii greceşti, s-a rugat îndelung la icoana făcătoare de minuni a hramului şi a hotărât: va veni preot aici.

 

Omul acesta se numea Valerian Tudor, absolvise printre premianţi atât Seminarul Teologic, cât şi Facultatea de Teologie, lucrase 11 ani în sectorul de stat, la Serviciul tehnic al Combinatului Siderurgic din Hunedoara, avea 36 de ani, era căsătorit şi avea o fetiţă.

 

A fost hirotonit preot şi după practica liturgică a primit şi hirotesia întru duhovnic, a cerut să stea de vorbă - ca sub omofor - cu mitropolitul, după care a pornit spre Calafat, cu un geamantan şi cu o umbrelă. Era 15 decembrie 1974, vreme mohorâtă, bătea un vânt rece cu spic de ploaie. Nu l-a instalat nimeni, nu l-a prezentat nimeni, nici n-ar fi avut unde şi nici cui. După plecare, mitropolitul Teoctist a zis, oarecum îngândurat: „Cred că am făcut o treabă bună! Omul ăsta e în stare să urnească lucrurile acolo!“

 

Ajuns în urbea de pe malul Dunării, preotul Tudor şi-a început osârduitoarea lucrare. N-ar fi putut realiza toate acestea dacă n-ar fi avut alături o soţie minunată, înţeleaptă, bună, caldă şi iubitoare, devotată: distinsa doamnă Maria-Nela Tudor, care a lăsat toate ale ei la Hunedoara, şi-a luat fetiţa în braţe şi şi-a urmat soţul în misiune la Calafat. La vârsta de 50 de ani, ea a trecut la cele veşnice, împăcată cu toată lumea, dar plânsă şi regretată de întreaga urbe a Calafatului.

În momentul când mitropolitul Nestor i-a acordat rangul de iconom stavrofor, i-a zis: „Bravo, părinte Tudore, frate al meu întru slujire, ai sfinţit locul acesta prin venirea ta aici!“ La care, cu modestia-i caracteristică, el a răspuns: „Nu, Înaltpreasfinţite! Locul a fost sfinţit aici de Maica Domnului! Eu m-am străduit doar să fiu la înălţimea locului, bine ştiind că din colaborarea aceasta dintre loc şi om, cu ajutorul lui Dumnezeu, omul poate sfinţi locul, dar în aceeaşi măsură şi locul îl poate sfinţi pe om şi din clipa aceea, acel om devine «om al locului». Ei bine, din acest punct de vedere eu pot spune că am devenit un om al locului şi că voi rămâne aici câte zile voi avea“.

 

Şi a rămas, şi a devenit un cetăţean de onoare al oraşului, un preot de prestigiu în cadrul eparhiei, un talentat organizator de cor mixt pe 4 voci, pentru oraş şi pentru biserica lui, iar după evenimentele din 1989 a predat aproape două decenii religia în şcolile din Calafat. A organizat numeroase plecări în pelerinaj cu locuitorii oraşului, străbătând ţara în lung şi în lat, de multe ori chiar la pas. A participat cu corul lui la hramuri şi sărbători în diverse biserici şi instituţii de cultură, a fost un om viu, energic, orientat, mereu la curent cu tot ce apărea nou, mereu racordat şi ancorat în realităţile vremii.  

 

Acum preotul Tudor e pensionar în Calafat, dar încă slujeşte. Din când în când poposeşte la mormântul soţiei sale, Maria, pentru cuvenita pomenire şi plecare de cuget. Săptămânal se întreţine la telefon cu fiica sa, medic, care îşi are familia în Olanda, şi cu cei trei nepoţi frumoşi, care îi vor duce mai departe numele şi poate şi renumele. Când îl prinde dorul de a comunica cu cineva, porneşte la pas pe străduţele oraşului şi se opreşte pe la porţi şi pe la răspântii pentru a da bineţe. În cei aproape 40 de ani de slujire, pe câţi dintre calafeteni nu-i va fi botezat? Pe câţi nu-i va fi cununat? Cu toţii îl ştiu pe „popa ăl bătrân, de la Grecească“.

 

Fie dar ca la plinirea celor 75 de ani de viaţă Bunul Dumnezeu, Căruia I-a slujit cu chemare aproape 40 de ani, să-l ţină sănătos şi să-l răsplătească din darurile Sale! Amin.