Omul care Îl ascultă pe Dumnezeu din gura copiilor

Pictor şi grafician. Profesor. Scriitor. Autor al unei metode pedagogice inedite, cu o activitate educativă bogată dedicată copiilor, influenţată de o tematică ortodoxă. Oficial, acesta este Dorel Zaica. De fapt, domnia sa este prietenul „oamenilor de mici dimensiuni“, cum îi place să îi numească. Al copiilor talentaţi de toate vârstele, care trec pragul atelierului său. Alături de ei a învăţat, încă de acum patru decenii, cum să-şi trăiască propria viaţă într-o copilărie nesfârşită. A reuşit, chiar dacă spune că nu a pătruns toate misterele acestui univers ludic, prea puţin explorat.

„Dumnezeu ne-a creat din nimic, iar după ce am terminat de trăit, nu mai vrea să ne aducă înapoi la nimic, pentru că ne-a pictat aşa de frumos, că nu-l mai lasă inima să ne şteargă.“ (Paul Păun, 12 ani) „Oamenii beau apă sfinţită pentru că degeaba ai sfinţit casa, dacă nu te-ai sfinţit şi tu în interior. Este ca şi cum i-ai deschide lui Iisus o uşă în tine.“ (Alexandru Şiniţaru, 12 ani) „Dumnezeu ne-a împrumutat viaţa, iar noi, dacă avem obraz, adică credinţă, i-o dăm înapoi.“ (Julia Ghiţă, 15 ani) „Timpul nu este o înaintare spre moarte şi gata! E o înaintare spre Dumnezeu, adică spre viaţă, dacă asta cauţi.“ (Simona Pandele, 15 ani) „Chiar dacă în vis îl întrebăm pe îngerul nostru cum este în rai, el nu ne spune, că dacă ne spune, atunci noi vrem repede să murim.“ (Sorin Ştefan Trandafirescu, 9 ani) „Literatura infantilă, cel mai obiectiv gen de literatură din câte există“ Aceste vorbe fermecătoare sunt răspunsuri ale copiilor la întrebările adresate de un frate mai mare al lor. Oamenii mari îl recunosc ca pictor, grafician, profesor şi scriitor. Dorel Zaica este renumit pentru munca cu cei mici, pentru „experimentul Zaica“, despre care autorul său spune: „Când stai de vorbă cu această categorie de oameni, descoperi că ei ne deschid capul, pentru că ne-am obişnuit atât de mult cu răul pe care îl facem, încât ei îl sesizează mai uşor. Copiii ne silesc să recunoaştem că literatura asta a lor - pe care insist să fie recunoscută, aşa cum este recunoscută şi arta plastică infantilă-, trebuie să se omologheze. Este cel mai obiectiv gen de literatură din câte există, pentru că nici un cronicar vreodată nu a putut să spună chiar tot, fiind condiţionat de anumiţi factori“. Din 1973, de când a început să pună întrebări copiilor, trăieşte într-o copilărie nesfârşită a vieţii sale. Chiar şi la cei 70 de ani, deja împliniţi. Zi de zi, la atelierul artistului, cocoţat într-un bloc din centrul vechi al Bucureştiului, vin copii. Prichindei şi adolescenţi, pasionaţi de culoare, de linii şi de forme, oamenii de mici dimensiuni primesc indicaţii de la profesorul lor nu pentru o oră, pentru o zi sau o săptămână, ci pentru o viaţă de artist. Fiecare obiect din atelierul maestrului este un element ajutător în acest sens. Deşi nu foarte încăpătoare, cămăruţa de la etajul cinci din strada Doamnei este un spaţiu deosebit, viu, în care copiii îşi găsesc loc cu toţii. Intră într-o lume de poveste, creată de ei înşişi, cu ajutorul povestitorului profesor, şi ies contaminaţi cu puterea de a schimba contururile lumii în care trăiesc. Prin artă. Cercetarea copilăriei şi apropierea de Religie În cărţile publicate („Experimentul Zaica“, 2001; „Cronică involuntară. Mărturisiri la vârsta copilă“, 2007; „Copilăria poeziei“, 2007), profesorul Dorel Zaica dezvoltă o pronunţată tematică ortodoxă, cu toate că în copilăria sa nu a primit o educaţie religioasă. El însuşi recunoaşte: „Am făcut şcoala în plin stalinism, nici cărţi de profil nu existau şi era chiar pericol ca părinţii să ne instruiască, fiindcă am fi putut să-i dăm de gol. Totuşi, în clasa întâi, am făcut Religia la şcoală, pentru că a fost o vreme scurtă când l-am apucat pe regele Mihai în funcţie, apoi a venit vremea comuniştilor, când s-a interzis cu desăvârşire Religia. Ţin minte că lângă bisericuţa, care mai există şi astăzi pe strada Monetăriei, vizavi de Muzeul Ţăranului Român, era casa preotului. Îmi aduc aminte că, de cele mai multe ori, preotul făcea ora de religie în biserică. Prea puţin în sala de clasă. Chiar una din întrebările pe care am adresat-o celor mici a fost inspirată din propria copilărie şi ea suna cam aşa: «De ce, oare, mai demult, şcoala avea în vecinătatea ei o biserică?» Răspunsul a fost: «Oamenii de pe vremea aia credeau că cei ce seamănă se adună.»“ Curiozitatea scriitorului de a descoperi ce cred copiii despre Dumnezeu i-a dovedit că acest experiment nu este unul deloc uşor. Pentru a reuşi să vorbeşti pe limba celor mici e nevoie de antrenament. După 300 de întrebări, profesorul declară cu sinceritate: „nu mai aveam cu ce să-i iscodesc. Mă descurcam din ce în ce mai greu. Ca să nu fac gafă, să folosesc cuvintele aiurea, cu alte înţelesuri decât cele de adevărate, am început să mă documentez. Aşa am reuşit să pătrund mai mult sensurile, cu scopul de a-mi uşura munca de a pune întrebări.“ La final s-au adunat 110 cărţi religioase citite, prilej cu care a deprins o nouă metodă de provocare a răspunsurilor - a lucrat întrebarea în aşa fel a transformat-o într-o problemă, în jurul căreia copilul era nevoit să creeze, să improvizeze. Astfel, a evitat răspunsurile de tip clişeu, sfaturi auzite de la mama, tata, educatoare sau învăţătoare, pe care copiii le servesc de cele mai multe ori. O idee pentru viitor: educaţia creativităţii în şcoală Artistul recunoaşte că învaţă enorm de la ucenicii săi şi că el este contraexemplul prejudecăţilor multora dintre adulţi, care se poartă cu cei mici de parcă tot timpul ar trebui corectaţi, explicându-le tot timpul, fără să aibă răbdarea să-i şi asculte, să vadă ce gândesc. Dorel Zaica completează: „Interesant este că o astfel de judecată au avut-o şi marii filosofi, care au fost primii dascăli ai copiilor patricienilor, sau, în epoca modernă, a copiilor iluminiştilor etc. Dacă nu ar fi existat această prejudecată, astăzi, am fi avut oceane de fraze tulburătoare, care ar fi stat în patrimoniul universal alături de oceanul de gânduri ale adulţilor.“ Pentru artist, acest tip de conversaţie face parte dintr-o suită de exerciţii de creativitate, care, după părerea domniei sale, ar trebui să-şi găsească cât mai curând locul bine meritat în şcoală. Mai ales în cadrul orelor de Religie, mai cu seamă datorită referirilor foarte clare cu privire la importanţa pe care i-o dă Mântuitorul copilului. Celor mai mulţi ne sunt cunoscute cuvintele lui Iisus: „Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor“ (Matei 19, 14) şi „Adevărat zic vouă: «De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.»“ (Matei 18, 3-4) După părerea scriitorului care a explorat, aproape patru decenii, universul copilăriei, educaţia creativităţii ar fi un bun prilej pentru toţi dascălii să provoace discuţii, pentru a vedea ce gândesc şi ce simt copiii: „Nu le dai comenzi ca la chelner. Eu, tot făcând exerciţii de creativitate cu ei, am devenit, la rândul meu, de zeci de ori mai creativ, când abordez un copil. Este absolut seducător să rămâi uluit, ca artist de meserie, de fiecare dată când îţi pocnesc în cap nişte idei de rămâi interzis. Când îţi trântesc ideile, aşa, în faţă, rămâi perplex. Genul acesta de gimnastică a minţii ar trebui să intereseze pe toată lumea, nu numai pe viitorii artişti. Şi în bucătărie, când intri, ai nevoie de creativitate. Oriunde ai nevoie de creativitate“. „De unde atâta înţelepciune? E un mister“ Ştim cu toţii cât de curioşi sunt copiii şi cât de multe întrebări pot pune. Într-o altă etapă a experimentului său, profesorul Zaica a urmărit inversarea raporturilor, adică a început prin a pune el întrebări celor mici. Prin această metodă „îi scot copilului mintea din lene, îl provoc să şi-o pună la contribuţie şi numai după aceea îi dau şi eu un răspuns, în cazul în care îmi cere ajutorul“, subliniază scriitorul, după care reia: „Sfatul acesta este adresat tuturor părinţilor din lume, pedagogilor – acela de a inversa rolurile-, alături de un alt sfat alături, şi anume acela de a inventa de fiecare dată alt motiv pentru care nu doresc să răspundă atunci când sunt întrebaţi, ceea ce, în sine, înseamnă un exerciţiu de creativitate pentru adult. Dacă cel mic vede că este refuzat mereu, începe să creadă că adultul este răuvoitor şi o să continue cu întrebări nesfârşite. Mai mult, se va şi supăra“. Cât priveşte legătura artistului cu Dumnezeu, acesta nu detaliază foarte mult, nu vrea să vorbească despre credinţa sa, admite doar că cei mici l-au ajutat foarte mult în acest sens. De multe ori, discuţiile cu copiii s-au dovedit foarte folositoare pentru sine. La fel de utile existenţei sale ca şi cărţile Sfinţilor Părinţi parcurse din scoarţă în scoarţă, cu atenţie. „În aceste cărţi am dat de nişte gânduri de o profunzime uluitoare, după cum era şi firesc să fie. Rămâi şi mai uluit când descoperi aceleaşi gânduri la nivelul copiilor mici. Imediat îşi pui şi întrebarea: «Cum de există similitudini?», iar răspunsul trebuie să fie mult decât replică consacrată: «Dumnezeu grăieşte prin copii» De unde atâta înţelepciune? E un mister“, arată cu convingere artistul Dorel Zaica. Despre icoană, preot şi Taina Preoţiei „Icoana este fereastra de vedere a lui Dumnezeu, iar rugăciunea este fereastra de vorbire cu Dumnezeu“ (Adrian Ioniţă, 10 ani) „Preoţia nu este o meserie, ea este o ocupaţie sfântă, că meseria se uită cam mult la bani.“ (Ionuţ Popa, 14 ani) „Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu“ (Ana Maria Badea, 13 ani) „Preoţii sunt buzele lui Iisus.“ (Maria Săndulescu, 12 ani) Despre rugăciune „Dumnezeu a inventat un telefon fără număr, care este rugăciunea, că asta este tehnică de Dumnezeu“ (Paul Pău, 11 ani) „Eu o iubesc pe mama că pot să o văd şi să o ating, iar pe Dumnezeu Îl iubesc şi Îl ating cu rugăciunea, că e prea înalt“ (Alexandra Şiniţaru, 13 ani) „Mâncarea îngerilor este rugăciunea, aşa că de-aia începem masa cu rugăciunea, pentru că primul fel (rugăciunea) trebuie să fie hrana îngerilor“ (Iulia Tănase, 15 ani) „Ne rugăm cu palmele lipite, pentru că ele, dacă stau aşa, sunt ca o săgeată de aripi de degete care se îndreaptă spre Dumnezeu.“ (Adrian Ioniţă, 10 ani) „Înţelesul aşezării în genunchi, când omul se roagă, este ca el să devină mai micuţ.“ (Tudor Matache, 12 ani) Sfântul Ioan Gură de Aur, despre copii „… nepurtarea de grijă de copii este un păcat care întrece pe toate celelalte şi merge chiar până la culmea răutăţii.“ (Apologia vieţii monahale, în vol. „Despre creşterea copiilor“, p. 246) „Dumnezeu apoi porunceşte şi părinţilor cum trebuie să se poarte cu copiii, cinstindu-i pe copiii buni şi pedepsindu-i pe cei răi. Scopul acestor porunci este tot acela de a face pe părinţi să-şi iubească şi mai mult copiii.“ (Apologia vieţii monahale, în vol. „Despre creşterea copiilor“, p. 253) „Părintele iubitor care are un copil obraznic nu îl cicăleşte tot timpul, dar nici nu-l lasă cu totul nepedepsit. Însă îl pedepseşte cu măsură, ca să nu-l stârnească şi mai tare.“ (Din vol. „Problemele vieţii“, p. 365) „… trebuie să luptăm tot timpul vieţii noastre, iar lupta aceasta începe chiar din copilărie, de la vârsta de zece ani. (Într-adevăr, de la vârsta de zece ani începem să dăm socoteală pentru păcatele ce le săvârşim, şi asta o arată lămurit copiii mâncaţi de urşi, pedepsiţi astfel pentru că şi-au bătut joc de profetul Elisei) (IV Regi 2, 24-24).“ (Apologia vieţii monahale, în vol. „Despre creşterea copiilor“, pp. 304-305)