Omul, veşnic pelerin spre Înviere

Firul existenţei noastre pământeşti stă prins de la naştere în mosorul eternităţii, urmând a se derula înapoi la vremea rânduită. În lucrarea Sa binecuvântată, Dumnezeu îl plăsmuieşte pe om cu propriile Sale mâini, în mod nemijlocit, născându-l permanent pentru Sine: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne – spune Fericitul Augustin –, şi neliniştit este sufletul nostru până ce nu se va odihni întru Tine". Îl tratează din doctoria nemuririi pentru ca, prin moarte, să poată ajunge înapoi la locul de unde a plecat. Învelit într-o constituţie dihotomică, trup şi suflet, lutul suferă numeroase transformări, devenind în cele din urmă străverziu în mâna Veşnicului Olar. În toată această vâltoare, de la zămislire şi până la mormânt, omul poartă în sine chipul Ziditorului şi are posibilitatea să ajungă la asemănarea cea dintâi.

În acest sens, antropologia Vechiului Testament se deschide ca o rampă de lansare pentru o înţelegere concisă şi clară a înfierii noastre în Tatăl, prin Jertfa Mântuitorului Hristos. Lexicologia iudaică ne oferă indicii importante în demersul nostru de a fora în adâncul anatomiei spirituale a omului. Prinse ca într-un puzzle, sufletul şi trupul, inima şi rărunchii, propulsează antropologia creştină într-o sferă a concretului în care fiecare cuvânt are un înţeles logic care se poate demonstra prin exemplificări concrete. Din amănuntul acestei analize spirituale a constituţiei umane se poate trece cu uşurinţă la disecarea comunitară a exprimării noastre ca şi copii ai Părintelui Ceresc. Astfel, legătura binecuvântată dintre bărbat şi femeie îşi găseşte finalitatea, logica şi modelul în Sfânta Biserică: "Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărei Mântuitor şi este" (Efeseni 5, 23). În concluzie, putem afirma că antropologia Vechiului Testament se deschide şi se completează în Persoana Mântuitorului Hristos şi în Sfânta Sa Biserică. (Diac. Ioniţă Apostolache)