Ora de religie - Arta iubirii

Un articol de: Prof. Corina Luminiţa Căluian - 12 Feb 2024

Timpul lui Dumnezeu este un astăzi fără sfârşit, rotund, cosmic, neschimbat. E întocmai ca o rugăciune de obşte în amurg de Vecernie. În miezul acestui astăzi se află promisiunea întregii veşnicii a Împărăţiei cerurilor din care ne este îngăduit să pregustăm în vremea Sfintei Liturghii. Uşile, uşile... Şi atunci timpul lumii acesteia în coordonatele lui finite se suspendă. Heruvimii coboară printre oameni, iar oamenii se înalţă cu aripile lor. Întreaga Biserică aşteaptă chemarea Mirelui ceresc, purtându-şi cu bucurie candela primenită. Iată, El vine blând şi răspunde tainic fiecăruia: Astăzi vei fi cu Mine în Rai...

Ce este Raiul?, m-a întrebat odată un elev din clasa a II-a, de la Arte plastice. Chipul îi strălucea în lumina dulce ca mierea a copilăriei. Îmi amintea cu drag de Nică şi cireşele lui. Raiul, i-am spus eu, este Dumnezeu. Dar tu ce crezi că este Raiul? Răspunsul lui a venit senin: Raiul este ca atunci când priveşti în ochii mamei... Mama... Da, înţelept cuvânt, am adeverit, iar alte cuvinte ar fi fost de prisos.

Fără zgomot, fără sclipiri orbitoare şi fără ca noi să ne gândim uneori că ea totuşi există, o scânteie din Lumina Raiului arde ca în apele unor oglinzi însufleţite în ochii celor ce ne iu­besc: bunicii, părinţii... Cu adevărat, numai alături de familie alcătuim împreună cu Hristos „un luminos şi dulce Rai” (Pr. Ilarion V. Felea, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, p. 236), pentru că educaţia religioasă începe din copilărie, în acel a fost odată curat ca neaua colindelor păstoreşti. Atunci, pe când ora de religie nu era îngăduită în rândul celorlalte discipline şcolare, spre Casa Domnului ne-au purtat pentru prima dată paşii, pe rând, bunica şi mama. Mâinile bunicii aveau mireasma basmelor de iarnă şi semănau atât de bine cu brazda câmpului din Pilda semănătorului încât părea că, de la o zi la alta, vor rodi în dogoarea soarelui. Mâinile mamei pluteau peste toate ale casei cu rost şi bună rânduială, amintindu-mi de zborul Duhului Mângâietor peste apele fecunde ale lumii şi toate deveneau bune foarte. Laolaltă, mama şi bunica, multe ne-au învăţat atunci, în copilărie: să ne însemnăm cucernici cu Sfânta Cruce la începerea oricărui lucru, să împletim cununi de Sânziene, să aşezăm pâinea în mijlocul mesei cu sfiala părintelui care închină miridele sfinţite, să dăm glas rugăciunii de mulţumire lui Dumnezeu, Care le împarte pe toate la bună vreme, după a Sa cuviinţă. Seara, mama ne citea din Scriptură şi ne părea că din paginile ei aievea se arată păstorul David şi măritul Solomon, Sfântul Ilie în carul său de foc şi Daniel înconjurat de leii blânzi ca mieluşeii, iar apele Mării Roşii se frângeau deopotrivă înaintea lui Moise şi a noastră, în vreme ce pe muntele Sinai auzeam ca prin vis tunetele glasului lui Dumnezeu.

Simplitate, ascultare şi bucurie

Astfel, am învăţat să ne păstrăm tradiţiile legănate în duhul Ortodoxiei şi cultura în dulce grai românesc frumos doinit, scris şi liturghisit în atâtea secole. De parcă graiul acesta ar avea vârsta Pământului şi tăria Cerului. Şi, de vom socoti mai bine, adevărat este pentru că aici s-a născut veşnicia, în satele noastre cu familii sărace în bunuri trecătoare, dar bogate în copii şi biserici, cu tinde pline de flori, unde creştinii cântă împreună cu Sfinţii, iar pildele Mântuitorului îşi găsesc sensul ca firele de busuioc în rama icoanei. Aici, cuminţenia şi evlavia creştinilor nu sunt din lumea aceasta, căci pretutindeni inima respiră Duh şi Adevăr, bună-cuviinţă şi dragoste pentru glia cu tot cu odoarele ei. Şi am mai învăţat că la noi fiece sat e o grădină a Maicii Domnului, iar dreap­ta credinţă trece de la cei vârstnici către cei abia înmuguriţi ca o Cuminecare cu veşnicia acestor guri de Rai ale pământului străbun. Aşa au fost primele noastre ore de religie atunci: simplitate, ascultare şi bucurie. Multă bucurie şi multă lumină în ochii celor atât de dragi: bunicul şi tata, bunica şi mama, precum a scris duios Nichifor Crainic. Da, ei sunt marele nostru Început şi cel dintâi. Ei sunt primii noştri dascăli, ei vor rămâne mereu acel sfânt acasă şi acel sfânt astăzi care ne vor aminti pururi că în fiece familie creştină se va auzi în tainică armonie cu cerul un Cântec al Potiru­lui spre dăinuirea neamului românesc...

De atunci, anii au trecut asemeni norilor, însă cu bun folos. În prezent, Dumnezeu zâmbeşte cu tot seninul din fiece icoană aşezată cu grijă în sălile de clasă ale şcolilor din ţara noastră. Pentru mine, acum profesor de religie, povestea acelui timp de a fost odată al bunicilor continuă azi mai departe, prin învăţăceii mei, elevii unui loc unic al oraşului de la Dunăre: Liceul de Arte „Hariclea Darclée”.

Aici totul e o neîntreruptă doxologie de mulţumire adusă lui Dumnezeu în cea mai sublimă formă a ei de exprimare: Arta. De la sunetul muzicii la culorile de-o varietate uluitoare a interpretărilor lor simbolistice, în artă lumea cerească pătrunde în fibrele materiei văzute fără a-i schimba structura, ci transfigurând-o şi redându-i sensul spiritual, iar copiii pot face lucrul acesta. În felul lor, ei ştiu să vorbească despre taina Cuvântului, dar nu prin alte cuvinte, ci prin artă. Şi, iată, că pentru cuvântul neprihănire, copiii pictează chipul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, iar Crucea Mântuitorului din muntele Că­păţânii se tâlcuieşte în inimile lor prin cuvântul iubire. Sfânta Treime odihnindu-Se lângă stejarul Mamvri înseamnă desăvârşire, în timp ce cuvântul biruinţă este scris în culorile Sfinţilor Mucenici şi Mărturisitori purtători de ramuri înverzite. Pictează icoane în acrilic şi acuarelă, dau forme de îngeri în ceramică, ard în cuptor lutul pentru globurile de Sfânt Crăciun, îşi recită propriile poezii la ora de Arta actorului, croiesc păpuşi ca daruri de Moş Nicolae pentru alţi copii, cântă vocal şi instrumental colinde şi pricesne. Sala de clasă devine naos, iar băncile, strane. Într-o astfel de at­mos­feră, culorile şi sunetele, văzutul şi ne­văzutul se joacă împreună cu copiii şi în meş­teşugurile lor mici străluceşte modelul suprem: Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat. Aici, El Se la­să cu blândeţe descoperit de simţurile ome­neşti, pe cât ne este nouă cu putinţă. Altfel ­spus, Îl simţim prin ochii puri ai copiilor cu mânuţe fermecate, minţi rugătoare şi inimi învăpăiate de harul creator al Duhului. Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi...

Fără îndoială, mi-am spus, ora de religie este la rândul ei o artă şi dacă ar primi o definiţie anume, aceasta ar fi Arta iubirii, virtutea cea dintâi şi cea îndumnezeitoare. Profesorul este un artist prin excelenţă. Zi de zi, ceas de ceas, el poartă pe braţe iubirea şi o face stea călăuzitoare pentru elevii săi, micuţii magi călători pe drumul vieţii, purtători tainici de prinoase aduse Domnului. Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate... În prezenţa lui transpare deopotrivă hărnicia voluntară a Martei şi asceza lăuntrică şi înnoitoare a Mariei, ca un Apostol vrednic al lui Hristos Mântuitorul, singurul care „ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumne­zeiască”, precum ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul. Din purtarea şi cuvintele lui pilduitoare izvorăşte fără timp lumina învă­ţăturii pe care nimeni nu o poate ascunde sub obroc, ci mai mult se răspândeşte în inimile copiilor care, peste alţi ani, vor răspunde tot atât de senin ca în vremea şcolii: Raiul este ca atunci când priveşti în ochii profesorului de religie... Amin!

(Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclée” din Brăila)