Ora de religie într-o altă dimensiune a trăirii duhovnicești
Sfântul Isaac Sirul ne spune că încercările și necazurile sunt folositoare oamenilor, fie pentru a-i întoarce pe cei păcătoși la adevărata viață spirituală, fie pentru a-i ajuta pe cei drepți spre a progresa în asemănarea cu Dumnezeu. Același sfânt adaugă: „Acela care fuge de ispite sau încercări, fuge, de fapt, de virtute”. Răbdarea duhovnicească a încercărilor ne apropie de Dumnezeu.
Dacă sunt înțelese în adevărata rațiune, duhovnicește, încercările sunt pentru credincios un semn al urcușului duhovnicesc. Evenimentele vieții au un profund caracter și rost pedagogic: cele bune sunt mărturie, cele rele mustrare sau îndreptare. Însă scopul lor general este dobândirea vieții virtuoase întru smerită cugetare. Împrejurările dificile din viața noastră ne îndeamnă la rugăciune, în care simțim cu adevărat prezența lui Dumnezeu. Astfel că, văzând smerenia noastră, El ne ușurează greutatea necazurilor. Acestea trebuie răbdate cu smerenie și nădejde, căci Dumnezeu a rânduit după încercări și darurile. În aceste încercări trebuie să vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu căci, pe măsura întristării, este și mângâierea.
Este foarte important să înțelegem că pătimirile fără de voie necesită răbdare, nădejde, pocăință, smerenie, toate acestea în rugăciune cu Tatăl nostru Cel ceresc. Drumul viețuirii duhovnicești înseamnă împreuna-pătimire cu Hristos, cu nădejdea învierii și a răsplătirii, pe măsura eforturilor noastre. Este și calea pe care au urmat-o Sfinții Apostoli ai Mântuitorului, martirii, cuvioșii, monahii și chiar creștinii obișnuiți.
Acum este momentul să punem în practică, mai mult ca niciodată, întreaga noastră cunoaștere scripturistică și patristică despre tot ceea ce înseamnă comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii. Cine s-ar fi gândit că noi, profesorii de religie, vom ajunge să le vorbim copiilor despre Dumnezeu prin aceste mijloace tehnologice, care, iată, sunt folositoare, în măsura în care au un scop bun.
Așa cum nici Biserica nu poate fi înțeleasă fără credincioși - creștinii fiind văduviți de harul Sfintei Liturghii, de bucuria întâlnirii în rugăciunea de obște, adică de prezența Duhului Sfânt, nici ora de religie nu ar fi putut fi înțeleasă fără prezența reală a copiilor. Când nu-i putem vedea sau simți, când nu le putem intui neliniștea sau, dimpotrivă, vedea fericirea de pe chipul lor, cu greu se realizează educația religioasă la distanță. Deși sunt lângă părinții lor, într-o izolare fără voie, în armonia și pacea căminului, de fapt, se află lipsiți de îndrumarea duhovnicească a preotului și a profesorului de religie. Acum experimentează și, sper, realizează cât de sterilă este lipsa comuniunii dintre oameni și cât de necesară este prezența lui Dumnezeu în viața lor.
Educația copiilor în comuna Valea Doftanei, în satele Teșila și Trăisteni, s-a desfășurat încă de la început în bune condiții tehnice. Liceul Tehnologic „Carol I” și Școala Gimnazială „Erou Inv. I. Drăgănescu” beneficiază de un management profesionist, doamna directoare fiind, de profesie, informatician. Însă dincolo de asigurarea funcționalității platformelor și programelor care să ne țină conectați on-line cu elevii, s-a simțit acea grijă a dascălilor față de copii, acea preocupare în ceea ce privește starea lor sufletească. Cred că aveau nevoie să fie asigurați și de către noi că totul va fi bine.
Ca și ceilalți colegi, m-am străduit și eu să fiu cât mai prezentă în viața lor prin materialele pe care le-am trimis, prin discuțiile cu ei sau prin mesaje. Am acordat o atenție deosebită selectării noțiunilor care să le răspundă întrebărilor sau frământărilor, în funcție de programa în vigoare și adaptate vârstei lor. Astfel că, fiecare oră a venit cu propuneri diverse: fișe de colorat, rebusuri, prezentări PowerPoint, link-uri cu subiecte religioase, teme din manual, istorioare morale și multe altele.
Desigur că cei mai entuziasmați au fost cei mici, fiindcă ei mi-au trimis, spre verificare, cele mai multe lucrări, dar și cei mari au reacționat pozitiv, spre marea mea bucurie.
Iată ce mărturisea eleva liceului nostru, Alexandra Năstase, din clasa a XII-a, profilul Științele naturii, despre cum L-a simțit ea pe Dumnezeu în această perioadă: „L-am simțit aproape, de fiecare dată când m-am trezit, am tras draperiile, iar ochii mei s-au bucurat de lumina soarelui, sufletul fiind astfel umplut de o căldură imensă, în care am văzut mâna Creatorului. L-am simțit aproape în momentele în care am realizat că sunt în siguranță, deși vedeam atâta tristețe și boală în jurul meu, că am un loc în care să stau la adăpost de acest virus, că am ce să mănânc și că am o familie alături de care să trec prin această perioadă dificilă. L-am simțit aproape în momentele în care râdeam la telefon cu prietenii și realizam că nu sunt singură și că, după această perioadă, va veni un moment în care îi voi revedea, iar lumea își va relua cursul ei normal. L-am simțit alături când am realizat că mă frământam pentru niște nimicuri, fără să realizez cât de binecuvântată sunt. L-am simțit alături și atunci când am luat pensula în mână și am pictat ore în șir, transpunându-mi astfel sufletul (latura spirituală a ființei mele) pe o pânză (latura materială). Stând și privindu-mi creația artistică, L-am simțit, încă o dată, alături de mine, știind că El mi-a dat acest dar și că oriunde aș merge, îmi va călăuzi pașii, în continuare. Și, nu în ultimul rând, L-am simțit alături de mine înainte să adorm, când, intrând în rugăciune, sufletul mi-a fost inundat de o liniște și o pace profundă”.
Dar oare lumea își va putea relua cursul ei normal? Oare toate vor fi ca înainte? N-ar însemna că omenirea nu a înțeles nimic din ceea ce i se întâmplă? Că toate au fost în zadar și că întoarcerea spre sine și spre Dumnezeu nu s-a produs, de fapt? Că, iar cuprinsă de febra consumerismului, se va consuma pe sine? N-ar însemna că timpul izolării n-a distrus în ea mercantilul, ci doar l-a amânat?
Răspunsul se află în fiecare dintre noi, căci fiecare om poartă în el chipul lui Dumnezeu și, deci, acea scânteie divină care îl determină să-L caute instinctiv pe Creatorul său. Dar, dacă nici acum nu ne resetăm (că tot suntem în era tehnologiei) și nu ne hotărâm să ne trăim altfel viața, înseamnă că nu o vom face nici mai târziu.
Așa că nu ne rămâne decât să ne lăsăm în mâinile Părintelui Ceresc, Care ne cheamă la o așezare întru sine, la desprindere de cele lumești, la rugăciune și la comuniune deplină cu frații noștri. E clar că singuri nu putem face nimic și că Hristos este esența vieții creștine. Atâta vreme cât ne putem întâlni cu El, în mod real, în Sfânta Euharistie, nu suntem încă pierduți. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma aproape profetic: «Și noi de multe ori zidim turn, adică facem covârșitoare patimile trupești și le zidim, clădind patimă peste patimă. Dar Dumnezeu oprește zidirea turnului, fiindcă ori de câte ori ne pedepsește spre folos, taie de la noi răul» (Quaestiones et dubia 2, extras din volumul Întrebări și nedumeriri, traducere Laura Enache, introducere și note de pr. Dragoș Bahrim, Editura Doxologia, 2012) și «fiindcă multe dintre cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră sau spre stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenției prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare. Cel ce socotește, așadar, că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvră- tește când e lovit, mai ales dacă e conștient de păcatul său, nici nu învinovățește pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela, fie prin altul, el a avut să bea paharul judecăților dumnezeiești. Ci, el privește spre Dumnezeu și-I mulțumește Lui, care a îngăduit încercarea, și se învinovățește pe sine și primește certarea cu inimă bună, purtându-se ca David cu Semei sau ca Iov cu soția sa. Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască, dar venind mila nu o primește, fiindcă nu a venit precum a voit el, ci precum doftorul sufletelor a socotit că e de folos« (Cuvânt ascetic, cap. 22, în Filocalia, vol. II, p. 34).”