„Orice mamă e anume cea mai scumpă de pe lume“

Data: 04 Martie 2015

Ne-a îndrumat paşii în fiecare zi. Ne-a ridicat atunci când am căzut şi ne-a purtat pe braţe, fără să se plângă că a obosit sau că drumul e prea lung. Da, ştim cu toţii că există o fiinţă minunată faţă de care vom rămâne întotdeauna datori: mama. „Mama este numele lui Dumnezeu pe buzele şi în inimile copiilor“, spunea William Thackeray, un scriitor britanic din secolul al XIX-lea. Mai jos, un mănunchi de poezii care prezintă chipul mamei. Prof. Cecilia Ichim

 

Mama

N-am mai trecut demult prin sat şi-mi spune

Un om ce de pe-acasă a venit

Cum c-a-nflorit la noi mălinul

Şi c-ai albit, mămucă, ai albit.

 

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.

Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti,

Când din scrisori eu văd precum matale

Din zi în zi mereu întinereşti.

(Nicolae Labiş)

 

Cea mai scumpă

Spune-mi, care mamă-anume

Cea mai scumpă e pe lume?

Puii toţi au zis de păsări,

Zarzării au zis de zarzări,

Peştişorii de peştoaică,

Ursuleţii, de ursoaică,

Tigrişorii de tigroaică;

Mânjii toţi au zis de iepe,

Firul cepii-a zis de cepe.

Nucii toţi au zis de nucă,

Cucii toţi au zis de cucă;

Toţi pisoii de pisică,

Iară eu de-a mea mămică.

Orice mamă e anume

Cea mai scumpă de pe lume.

(Nichita Stănescu)

 

Furtuna

Nimeni n-a rămas în stradă.

Norii negri vin grămadă.

Zboară frunzele uscate

În văzduh împrăştiate

Şi salcâmii stau să cadă:

Bate vântul, bate…

A ieşit de la răscruce

O femeie care duce

Un copil de mână… Sună

Porţi izbite de furtună

Şi femeia face cruce:

Fulgeră şi tună.

Dar a norilor năframă

Se sfâşie… Biata mamă,

Cu puterile scăzute,

Vrea copilul să-şi ajute

Şi cu glas pierdut îl cheamă:

- Hai cu mama, iute!

L-a luat acum în braţe.

Ploaia o izbeşte-n faţă.

Bolta parcă-i spartă-n două…

Cu mânuţele-amândouă

El de gâtul ei s-agaţă:

- Plouă, mamă, plouă!

(George Topârceanu)

 

E ziua ta

E ziua ta măicuţă,

Te-aşteaptă flori pe masă,

Şi-un dar micuţ te-aşteaptă

Când ai să vii acasă.

Am să-ţi sărut obrajii

La piept când mă vei ţine

Şi mâinile ce nu au

Odihnă pentru mine.

(Elena Dragoş)

 

8 Martie

S-au aprins în noapte stele.

Ce aproape sunt de ele!

Numai să întind o mână

Şi-una-n palm-o să-mi rămână.

Mamă, vrei de ziua ta

Să-ţi aduc în dar o stea?

(Veronica Porumbacu)

 

Una este mama

Dintre toate ce-s în lume

Cea mai scumpă-i mama

Cel dintâi cuvânt pe lume

ce-l rostim e mama.

 

Munţi şi văi se mai pot naşte

nici nu ne dăm seama,

Dar ca ea nu vom cunoaşte,

Una este mama.

 

Străluci-vor raze, stele,

Însă nu ca mama.

S-or muta în zor şi ele

Toate-n ochi la mama.

 

Când în ceruri o să urce

Cânt de ciocârlie,

Glasul mamei o întrece

Când îmi cântă mie.

 

Nu uitaţi că şi ea are

Viaţa ei în lume!

S-o întâmpinăm c-o floare

Şi cu fapte bune!

 

Simplu să îţi dăm o floare

Martie ne îndeamnă

Şi îţi ridicăm altare

Din iubire, mamă.

(Tudor Arghezi)

 

Mama în câmp

Peste dealul de-aramă

Curge soare-n asfinţit.

„Odihneşte, mamă, -

Pot rosti, în sfârşit.

 

Mai trăieşte-n mine,

Sfântul grai să-l ascult.

Albei tale lumine

Închina-mă-voi mult.“

 

Ea se şterge cu mâna

De sudoare şi mit,

Coperind cu ţărână

Chipul său ostenit.

(Grigore Vieru)

 

Mi-e dor de tine, mamă

Sub stele trece apa

Cu lacrima de-o samă,

Mi-e dor de-a ta privire,

Mi-e dor de tine, mamă.

 

Măicuţa mea: grădină

Cu flori, cu nuci şi mere,

A ochilor lumină,

Văzduhul gurii mele!

 

Măicuţo, tu: vecie,

Nemuritoare carte

De dor şi omenie

Şi cântec fără moarte!

 

Vânt hulpav pom cuprinde

Şi frunza o destramă.

Mi-e dor de-a tale braţe,

Mi-e dor de tine, mamă.

 

Tot cască leul iernii

Cu vifore în coamă.

Mi-e dor de vorba-ţi caldă,

Mi-e dor de tine, mamă.

 

O stea mi-atinge faţa

Ori poate-a ta năframă.

Sunt alb, bătrân aproape,

Mi-e dor de tine, mamă.

(Grigore Vieru)

 

Făptura Mamei

Uşoară, maica, uşoară,

C-ai putea să mergi călcând

Pe seminţele ce zboară

Între ceruri şi pământ.

În priviri c-un fel de teamă,

Fericită totuşi eşti

Iarba ştie cum te cheamă,

Steaua ştie ce gândeşti.

(Grigore Vieru)

 

Autobiografică

Mama mea viaţa-ntreagă

A trăit fără bărbat.

Singurei eram în casă

Ploi cu grindină când bat.

Mama mea viaţa-ntreagă,

Stând la masă, ea şi eu,

Se aşază între mine

Şi Preabunul Dumnezeu.

Oh, şi crede-aşa într-însul,

Că-n albastru văzul ei

Chipul Lui de pe icoană

Se străvede sub scântei.

Şi eu ţin atât la mama,

Că nicicând nu îndrăznesc

Dumnezeul din privire

Să mă vâr să-l mâzgălesc.

(Grigore Vieru)

 

Mama

E plin în jur de noi muzeul,

Şi pare-un templu minunat,

În care mii de robi ai vieţii

Vin să se spele de păcat.

Sunt călători din largul lumii,

Ce-au pribegit pe ocean,

Să-şi scalde ochii în lumina

Din pânzele lui Tizian.

Stau toţi cu mintea-

ngenuncheată

Şi-i mut cucernicul popor,

Eternitatea prinsă-n cadre

Îşi poartă sfântul ei fior.

Învins de taina mare-a clipei,

Se-nchină sufletul supus

În faţa veşnicei icoane

Cu răstignirea lui Isus.

Ce blând se uită chinuitul

De sub cununa lui de spini,

Lumina resemnării mute

E scrisă-n ochii lui senini.

Nu-L dor piroanele din carne,

Zâmbeşte paşnic, iertător,

El ştie că de veci învie

Acei ce pentru alţii mor.

 

La poala crucii e Maria,

Şi-n chipul ei, nespus de trist,

A zugrăvit un chin sălbatic

Penelul meşter de artist.

Ea-şi frânge mâinile şi geme,

În gândul ei a-ncremenit:

Nu Dumnezeul, care-nvie,

Copilul ei, care-a murit.

O văd şi mă întreb, pe gânduri,

De rostul nepătrunsei firi:

De ce şi chinul unei mame

E-n preţul unei mântuiri?

O văd şi simt în suflet patimi

Din traiul nostru măsurat,

Toţi răstigniţii mici ai sorţii

Pe rând, în minte, mi s-abat…

Şi stau pierdut… În jur de mine

Se schimb-al oamenilor val… (...)

Ce-o fi făcând acum o mamă

Acolo-n satul din Ardeal?…

(Octavian Goga)

 

Mama

Măicuţă scumpă-aş vrea în

jurul tău

Să fac un ţarc de milă şi lumină

Să bat în aur palid chipul tău

Ca în Ardeal de-a pururi să rămână

 

Valeria martira din Bizanţ

Lăsatu-ţi-a un nume pe măsură

Cu ochi căprui şi mari încercănaţi

Şi-un grai blajin în cuvioasa gură

 

Frunte înaltă păr cârlionţat

Pe sub năframa neagră

transilvană

În spate porţi perechea

de desagi

Cu-o prescură-n ei şi cu-o icoană

În luminişul codrului te văd

Într-un amurg de toamnă pe cărare

Spre satul tău de baştină grăbeşti

Cu-n prunc de mână şi cu-o lumânare

 

Un vultur te-a vestit în ţintirim

Că tata-bun e pregătit de cale

Şi stăruie nainte de-a pleca

Să odihnească-n lacrimile tale.

(Ioan Alexandru)