Orientul bizantin şi Occidentul latin
O realizare istorică extraordinară a lumii bizantine a fost încreştinarea civilizaţiei greco-romane antice. De aceea, majoritatea istoricilor afirmă faptul că la baza culturii şi civilizaţiei Europei stă sinteza dintre Ierusalim, Atena şi Roma, realizată armonios sub semnul Bizanţului, mai exact al Constantinopolului, Noua Romă creştină a lumii antice, oraşul Sfântului Împărat Constantin cel Mare.
Denis de Rougemont şi Constantin Noica afirmă că Europa s-a născut în anul 325, odată cu Sinodul I Ecumenic de la Niceea (Arhid. prof. dr. Ioan I. Ică Jr., „Teologia Ortodoxă Modernă şi Contemporană - momente, figuri, parcurs, interpretare”, în: Teologia Ortodoxă în sec. al XX-lea şi începutul sec. al XXI-lea, Ed. Basilica, Bucureşti, 2011, p. 18). De aceea, putem vorbi despre o transformare sau transfigurare a elenismului de către teologia bizantină, în sensul că prin tot ceea ce s-a realizat în timpul Sinoadelor Ecumenice, în cadrul cărora au fost clarificate triadologia, hristologia, mariologia şi antropologia, Sfinţii Părinţi greci ai Bisericii au contribuit nu la o elenizare a Creştinismului, ci la o transfigurare a elenismului.
Două evenimente majore s-au petrecut în Antichitatea târzie: migraţiile germanice, care au condus la destrămarea Imperiului Roman, şi cuceririle arabe, care au zdruncinat din temelii Imperiul Bizantin şi au desfiinţat Imperiul Sasanid (226-651 d.Hr.). Cucerirea arabă a luat în stăpânire toate zonele creştine de la răsărit de Mediterană, iar această situaţie a rămas neschimbată până în zilele noastre. Astfel, primele patru Patriarhii Ortodoxe în ordinea dipticelor (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) se află în postura de comunităţi religioase minoritare în spaţii de dominaţie musulmană. În aceeaşi situaţie se află şi Bisericile Vechi Orientale ale copţilor, etiopienilor, iacobiţilor, nestorienilor şi maroniţilor. Imperiul Bizantin şi Occidentul creştin s-au separat treptat din cauza mai multor factori interni şi externi. Se poate vorbi atât de criza ereziilor, cât şi de disputele teologice şi schisma Bisericilor Orientale, toate acestea fiind urmate inevitabil de o separaţie a unităţii lumii greco-romane mediteraneene, care era ameninţată, pe de o parte, de popoarele slave şi germanice, iar pe de altă parte, de ascensiunea islamului.
Evenimentul care a marcat scindarea Europei în două blocuri potrivnice a fost încoronarea în anul 800 a lui Carol cel Mare şi, deci, apariţia Imperiului Franco-German, rival celui Bizantin. Tot de atunci s-a realizat treptat şi ruptura dintre cele două centre bisericeşti din Roma şi Constantinopol, Occidentul devenind tot mai germanic, cu o Romă latină, iar Bizanţul tot mai grec sau grecizat, cu o Ortodoxie răsăriteană în toate punctele sale esenţiale. În perioada ce a urmat, Imperiul Bizantin a fost nevoit să facă faţă tot mai mult expansiunii islamice, realizând totuşi o misiune creştină de predicare a Evangheliei lui Hristos la popoarele slave din Balcani şi din Rusia. De cealaltă parte, Occidentul latin se confrunta cu o papalitate tot mai monarhică şi cu o convertire scolastică a teologiei.
Referitor la Cruciade, putem vorbi de o promovare a unei politici de extindere a influenţei şi dominaţiei economice şi teritoriale atât împotriva islamului, cât şi a Răsăritului creştin. Sigur că au existat o serie de tentative de refacere a unităţii religioase a celor două imperii, însă toate s-au soldat cu eşecuri, întrucât unirea nu avea la bază dorinţa unei comuniuni reale, ci era mai degrabă impusă de factori politici şi economici. Imperiul Bizantin, slăbit foarte mult din cauza revoltelor interne şi atacurilor islamice, s-ar fi putut redresa dacă alianţa militară cu Occidentul latin nu ar fi fost condiţionată de papalitate prin renunţarea Bisericii Ortodoxe la dogmele sale şi la ritul bizantin. Unirea ar fi fost echivalentă cu supunerea necondiţionată faţă de Scaunul Romei, lucru inadmisibil pentru bizantini. După Cruciada a 4-a din 1204, ostilităţile dintre cele două emisfere separate ale creştinătăţii s-au adâncit şi mai mult. La fel s-a întâmplat şi la Consiliul de la Ferrara-Florenţa din 1438-1439, întrucât ortodocşilor li se cerea adoptarea dogmelor latine.
După 1917, Ortodoxiile balcanice s-au bucurat pentru câteva decenii de libertate, până când a izbucnit Al Doilea Război Mondial. Din acel moment, timp de 40 de ani, Europa de Est a căzut sub dominaţia totalitarismului comunist ateu de tip sovietic. Excepţie a făcut Grecia, pentru o vreme, dar şi ea a fost destrămată în anii ʹ50 de un cumplit război civil. Sud-estul Europei a fost marcat în secolul al XIX-lea de unificările naţionale, de modernizare şi secularizare, dar şi de occidentalizarea forţată a naţiunilor. Popoarele ortodoxe din Balcani s-au eliberat de dominaţia Imperiului Otoman cu sprijinul Imperiului Ţarist. Însă independenţa şi unitatea naţională le-au fost recunoscute de puterile europene, cu condiţia acceptării unor principi sau regi germani romano-catolici (1830, Otto de Bavaria, rege al Greciei; 1866, Carol de Hohenzollern principe, ulterior rege al României unite; 1879, Alexandru Battenberg, principe al Bulgariei), care au început un proces de transformare a popoarelor ortodoxe în state naţionale moderne de tip occidental (Arhid. prof. dr. Ioan I. Ică Jr., „Teologia Ortodoxă Modernă şi Contemporană..., p. 55). Odată obţinută independenţa în plan politic, statele naţionale au dorit şi obţinerea independenţei în plan bisericesc, adică proclamarea autocefaliei Bisericilor care deveneau naţionale. Autocefalia Bisericilor naţionale era recunoscută de Patriarhia Ecumenică, însă de multe ori au existat tensiuni şi chiar conflicte.