„Originea muzicii bisericești din Transilvania este bizantină”

O comoară a spiritualității și culturii ro­mânești transilvănene, muzica bisericească din Ardeal are origini bizantine, cu parti­cularități născute din simțirea țăranului român ardelean. În bisericile din Transilvania, această muzică încă răsună la sfintele slujbe. Despre originile, specificul și conservarea muzicii bisericești transilvănene am vorbit cu pr. lect. univ. dr. Sorin Dobre, de la Catedra de muzică bisericească a Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu, instituţie care mâine, 30 noiembrie, îşi va cinsti ocrotitorul ceresc.

Despre muzica bisericească din Transilvania se cunosc foarte puține lucruri în celelalte zone ale țării. Care sunt originile acestei cântări bisericești locale?

Foarte puțini cercetători din domeniu și-au îndreptat atenția asupra muzicii bisericești din Transilvania, asupra originii sale și asupra felului în care a luat actuala formă. Din păcate, mulți cercetători avizați au tratat cu superficialitate muzica bisericească din Transilvania, catalogând-o din start ca fiind o muzică populară, ceea ce este fals. Am cunoscut mulți cercetători care au preluat de la înaintașii lor ideea că muzica din bisericile ortodoxe transilvănene nu este chiar o muzică bisericească și că ar avea multe influențe, chiar din afara Bisericii, ceea ce este o afirmație gravă. Originea muzicii bisericești din Transilvania este bizantină. Nu avem altă formă de exprimare muzicală în Biserica noastră, dar trebuie să ținem cont de anumite condiții specifice Transilvaniei și nu numai. Transilvania a avut alt parcurs istoric decât celelalte provincii românești. A fost izolată de-a lungul timpului și știm foarte bine că, timp de secole, preoții treceau munții și erau hirotoniți acolo. Cea mai mare catastrofă a fost la 1700, când s-a abătut Uniația asupra Transilvaniei. Putem vorbi de o enclavizare și de faptul că aici a început să se sedimenteze într-un mod particular cântarea bisericească bizantină. Spun particular pentru că realitățile istorice și felul de trai al românilor din Transilvania au fost altfel decât în celelalte provincii românești.

Iar aceste realități istorice au influențat muzica bisericească din Transilvania?

Sigur. Trebuie să ținem cont de faptul că, în primul rând, muzica bisericească din Transilvania are un caracter oral. Ea s-a transmis pe cale orală și asta s-a întâmplat din cauză că mult timp bisericile de aici erau din lemn, s-au distrus ușor, mănăstirile au fost dărâmate de generalul Bucow începând cu anul 1760 și nu s-au păstrat manuscrise sau cărți. Dar, într-un mod absolut uimitor, s-a transmis de la o generație la alta această muzică bisericească. De-a lungul timpului a îmbrăcat forme naționale. Trebuie să reținem acest aspect. Așa s-a sedimentat cântarea bizantină de-a lungul secolelor, pentru că nu vorbim de o muzică bisericească în Transilvania doar de la 1700 încoace, ci vorbim despre o existență mult mai veche, multiseculară. Ea nu s-a transformat nici după 1700, nici după 1900, nici de la Dimitrie Cunțanu încoace, ci este rezultatul secolelor de creștinism ortodox pe aceste locuri. Amintesc apoi caracterul anonim al muzicii bisericești din Ardeal. Noi îl amintim pe părintele Dimitrie Cunțanu drept cel care a notat-o, dar el nu a compus-o, ci a fixat-o în scris într-un chip genial, magistral, pentru că a fixat în scris pilonii, scheletul muzicii bisericești din Transilvania și înglobează în această structură toată muzica bisericească.

Acest caracter anonim al muzicii bisericești din Transilvania ne duce cu gândul la felul în care cântarea din bisericile ardelene exprimă sufletul românului de pe aceste meleaguri. Cum a influențat felul de a fi al românului transilvănean cântarea bisericească?

Nu putem vorbi despre muzica bisericească din Transilvania fără să ținem cont de specificul și preocupările țăranului român din Transilvania, de felul lui de a fi. Nu este un secret că țăranul transilvănean are un fel de a fi diferit față de cel din Moldova și Țara Românească. Sunt grăitoare în acest sens romanele lui Liviu Rebreanu sau poeziile lui Octavian Goga. În Ardeal a fost mai greu ca niciunde și acest lucru și-a pus amprenta asupra muzicii bisericești. Felul de a fi, felul de a comunica al ardeleanului, cu vorba sa tărăgănată, toate și-au pus amprenta. Pe acest cadru s-a sedimentat muzica bisericească din Transilvania. Dacă ar fi să o caracterizăm, am putea spune că este o muzică simplă, lentă, nu avem „allegro”, „allegretto”. Cred că Lucian Blaga a spus că „veșnicia s-a născut la sat” pentru că strana bisericească din Transilvania autentică nu are nici o legătură cu timpul. Cântărețul bătrân nu are niciodată treabă cu ceasul. O slujbă bisericească din Transilvania poate să dureze foarte mult. În general, slujba bisericească este în afara timpului, dar cu atât mai mult în Transilvania. Nu spunem noi adesea: „De ce atâta grabă?” (râde, n.r.).

„Instituția bătrânului cântăreț”

Ați amintit deja de cântărețul bisericesc din Transilvania. Ce rol a avut în păstrarea muzicii bisericești din Transilvania și cum învăța să cânte?

Muzica bisericească din Ardeal a fost marcată de o instituție, și anume cea a bătrânului cântăreț. O numesc „instituție” pentru că foarte mulți dintre bătrânii cântăreți ai Ardealului au cântat în strană mai mult de 50 de ani. Am întâlnit în vremea noastră cântăreți care au împlinit 70 de ani de activitate. Este o instituție de care, din păcate, nu prea ținem seama. Predarea ștafetei se petrecea într-un mod cu totul și cu totul special. Bătrânul cântăreț nu ceda cartea oricui. Lucrul acesta se întâmpla spre apusul carierei și acest bătrân avea un fler deosebit ca să aleagă un tânăr pe care îl simțea că este gata să preia această instituție. Abia atunci când bătrânul era sigur că tânărul poate să ducă știința cântării mai departe, el preda ștafeta. Acest lucru l-am trăit în copilăria mea când, în satul natal Ileni, de lângă Făgăraș, am învățat să cânt de la un bătrân cântăreț, Samoilă Metea, care a avut o activitate de peste 70 de ani în strana bisericii. La un moment dat mi-a cedat cartea. Când am plecat la școlile de teologie, am înțeles câtă știință de cântare avea acest bătrân și cum punea această tradiție în strana unei biserici din Transilvania. Acum mai bine de 20 de ani am înregistrat, am făcut un studiu despre cântăreții bisericești din zona Sibiului și nu numai, și am găsit aceleași caracteristici. În primul rând aveau o seriozitate maximă. Toți mi-au spus: „Nu am lipsit de la biserică niciodată!” Cântăreții au dus mai departe această înrâurire pe cale orală, dar trebuie să subliniem faptul că în toată muzica bisericească din Transilvania nu avem amprente personale. Părintele Dimitrie Cunțanu are compoziții pe care le semnează, dar muzica bisericească din Transilvania nu poartă experiența, gustul sau inteligența unei singure persoane. Ea primește amprenta poporului, în comparație cu tradiția muzicală din celelalte provincii românești în care psalții, și vorbim cu respect de Anton Pann, de ieromonahul Macarie, de George Ucenescu și de alții, au o contribuție personală. Nu mai este o cântare a poporului, ci este o cântare care are o tradiție, dar care primește din belșug experiența personală, care poate să fie deosebită, dar care nu mai este a poporului.

Această cântare bisericească din Transilvania a fost fixată în scris la un moment dat.

Un aport deosebit l-a avut Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna. A simțit valoarea acestei muzici și fără Sfântul Andrei Șaguna nu am fi avut fixată în scris această tradiție. În 1864 l-a ales pur și simplu pe Dimitrie Cunțanu, care era încă student în anul III al cursului teologic, și l-a numit profesor de cântări, după care i-a dat poruncă arhierească să adune aceste cântări și să le fixeze în scris. Lucrul acesta s-a întâmplat mult mai târziu, în 1890, când a publicat colecția de cântări bisericești din Transilvania, în niște condiții grafice excepționale. Din fericire, în stranele bisericilor noastre încă mai regăsim aceste cărți de o calitate excelentă. Părintele Cunțanu spune că a ales cel mai bun tipar al vremii și cea mai bună hârtie, potrivit demnității cântării bisericești. El nu a schimbat nimic, ci a fost un culegător. La Sibiu veneau studenți din toată Transilvania. Existau diferențe minore în cântare de la o zonă la alta, dar scheletul pe care ni l-a lăsat Dimitrie Cunțanu este același. Oricine cunoaște muzica bisericească din Transilvania va recunoaște toate glasurile din orice parte a ei, chiar dacă sunt moduri diferite de interpretare. Din acest motiv, lucrarea lui Dimitrie Cunțanu este genială. Dacă am asculta 100 de cântăreți, fiecare poate avea contribuția într-o formă personală, dar limitată, la această tradiție. Scheletul rămâne același, nu se poate schimba.

„Nu putem vorbi de împrumuturi”

Există păreri conform cărora muzica bisericească din Transilvania are influențe din alte confesiuni. Este adevărat?

Muzica bisericească din Transilvania, plămădită aici, nu a putut fi influențată de alte culturi muzicale, pentru că, dacă ne gândim la contactul pe care l-au avut românii cu celelalte confesiuni, vom vedea că ele au fost minime. În biserici nu se întâlneau niciodată românii cu sașii și cu maghiarii la Liturghie. Cel mult poate la înmormântări, dar nu putem vorbi de împrumuturi. Am auzit părerea unui cercetător că, dacă aici totul s-a desfășurat sub administrație maghiară, ar fi fost o influență majoră. Din contră, atunci când lucrurile sunt de așa natură, există tendința, instinctul de conservare a limbii, tradiției și culturii. Drept urmare, nu putem vorbi de influența altor confesiuni în muzica bisericească ortodoxă din Transilvania.

Dar există și păreri conform cărora a existat o influență a muzicii populare.

Cântecele de joc n-au putut să pătrundă în muzica bisericească. Singurele contacte și influențe reciproce s-au produs cu colinda și cu doina. Dar ce fel de genuri sunt acestea? Colinda este un gen asumat de Biserică și chiar dacă vorbim de colinde laice, tot în spațiul Bisericii au apărut. Doina este un gen aproape religios. Ea vorbește despre durere, despre dor, despre speranță, despre credință. Eu cred că este un lucru benefic faptul că doina și cântarea Luminândelor din Transilvania au putut interfera și am putea fi mândri de acest lucru. Cântarea Luminândelor din Transilvania este absolut minunată (cântă „Sfânt este Domnul” pe cunțană, n.r.). Este o cântare lungă, tărăgănată, profundă, liniștită, care seamănă foarte mult cu doina transilvană.

Care sunt diferențele între muzica bisericească din Ardeal și cea psaltică din restul țării?

Teoria glasurilor bisericești din muzica transilvăneană nu îmbracă întru totul forma pe care teoria muzicii psaltice o are. În teoria glasurilor bisericești psaltice sunt glasuri diatonice, enarmonice și cromatice. Cele diatonice sunt corespunzătoare unei tonalități majore, și acestea sunt 1, 4, 5 și 8, apoi sunt glasurile enarmonice 3 și 7, dar în muzica bisericească din Ardeal acestea din urmă tot diatonice sunt. În teoria muzicii psaltice se folosesc microintervalele, adică un interval mai mic decât un semiton, care dau un caracter oriental, dar noi nu le avem pe acestea în muzica cunțană. Glasurile cromatice din psaltică, 2 și 6, care au în componență secunda, în Transilvania păstrează doar reminis­cențe ale influenței orientale și este firesc. La începuturi s-a preluat tradiția bizantină, dar în timp aceste aspecte strict orientale au fost cumva adaptate. De exemplu, glasul 6 (cântă „Doamne, strigat-am” pe glasul 6 cunțan, n.r.) are o parte cromatică, dar următorul tetracord nu mai este cromatic, ci a fost adaptat locului. Și eu cred că acest proces este continuu. Din înregistrările făcute, o parte din bătrânii cântăreți diatonizează glasul 6 (cântă „Mărire Tatălui…” glasul 6 pe cunțană, n.r.). Glasul 2 este diatonizat complet (cântă „Mărire Tatălui…” pe glasul 2 cunțană, n.r.). Nu are nici o legătură cu glasul 2 psaltic și haideți să facem un exercițiu de imaginație. Să cântăm acest glas 2 cromatic și să ne imaginăm că suntem pe Muntele Cindrel, pe la Săliște sau prin Munții Apuseni. Nu putem asocia aceste două imagini, o cântare orientală cu dealurile Transilvaniei. Tradiția muzicală orientală este influențată de modul de viețuire a celor de acolo, cu instrumentele netemperate folosite. Noi, aici, am avut doar fluierul și cetera. Muzica a fost eminamente vocală. Din acest motiv avem o asemenea bogăție. Avem peste 15.000 de colinde notate în muzica din Transilvania.

Putem spune că muzica bisericească din Transilvania este patrimoniu național?

Fără îndoială. Este o formă națională de exprimare a muzicii în Biserică. Este de o valoare inestimabilă și dovada este folosirea ei în cele două lucrări importante vocal-simfonice care s-au scris pe baza acestei tradiții. Prima este „Requiem-Parastas” de Marțian Negrea. Când a ajuns profesor, și-a adus aminte de copilăria sa la Viile Sibiului, unde tatăl său era cântăreț, și folosește această tradiție orală, nu academică sau tehnică. Este o lucrare fabuloasă. A doua lucrare este „Octoihul de la Sibiu”, de Gheorghe Șoima. Autorul ia fiecare glas în parte și îl tratează vocal-simfonic. Aceste două lucrări stau alături de marile oratorii ale muzicii clasice universale. Cu toate acestea, muzica bisericească din Transilvania își asumă această stare smerită în care a fost dintotdeauna. Inclusiv cântările de la Înviere nu au nimic strălucitor, pentru că țăranul român ardelean a avut această tristețe în suflet, că n-a avut o biserică așa cum trebuia să aibă, n-a avut drepturi. Este o muzică un pic mai tristă, este un răspuns al situațiilor istorice prin care am trecut. La Paști cântăm „Ziua Învierii” mai trist, nu așa de luminos ca varianta psaltică, și toate glasurile sunt lovite parcă de o undă de tristețe. Tocmai aceasta dă valoare unică muzicii noastre.

„Cântarea bisericească din Transilvania nu este un moft”

În final, vă întreb: cum trebuie conservată și promovată muzica din Transilvania?

Deși avem multe instituții de învățământ teologic, în mod paradoxal, muzica cunțană se învață tot pe cale orală. Din păcate, cântărețul bisericesc nu mai are un statut cert. De-a lungul timpului, cântarea bisericească a fost o chestiune de onoare, dar acum nu mai este așa, pentru că trăim vremuri consumiste. Așteptăm să vedem că în Biserică acest cântăreț are un statut, este apreciat la adevărata lui valoare și că autoritatea bisericească supraveghează modul de a cânta. Acum nu se face acest lucru. Fiecare cântă după cum îl taie capul. Din păcate, asistăm în Transilvania și la o înlocuire a muzicii cunțane, de dragul uniformizării. Ne aducem aminte că de această uniformizare ne-am temut foarte mult în perioada comunistă. Cântarea bisericească din Transilvania nu este un moft, o greșeală, un apendice, ci este o realitate. Noi avem 15 județe în care se cântă un stil regional în Patriarhia Română, asta înseamnă că o treime din populația țării preferă un stil regional, de care trebuie să ținem cont. Din păcate, stăm prost cu promovarea acestei muzici. Ne dorim să se conștientizeze faptul că există această muzică și că trebuie conservată. Aș compara muzica bisericească din Transilvania cu icoana pe sticlă din această parte a țării. Nimeni nu contestă valoarea icoanei pe sticlă. Țăranul român și-a permis multe în icoana pe sticlă, în sensul că a făcut așa cum a simțit, nu s-a simțit restricționat de rigori și tocmai asta dă valoare icoanei pe sticlă. Trebuie să fim conștienți de aportul nostru în contextul Ortodoxiei universale. Cine nu apreciază stilurile arhitecturale din spațiul românesc, stilul voievodal al lui Ștefan cel Mare, stilul brâncovenesc, stilul transilvănean? Din păcate, mulți exclud tradiția muzicii bisericești din Ardeal. În contextul Ortodoxiei universale, grecii sau rușii vin cu specificul lor. Sârbii sunt foarte mândri de stilul lor. Să știți că modul de cântare din Transilvania nu este specific doar acestei regiuni, ci mai este întâlnit în spațiul balcanic. Am fost la Sarajevo la un parastas și am rămas suprins că peste 70% din cântare era asemenea celei din Transilvania. Înțelegem că acest sistem de stratificare a muzicii bizantine a fost valabil peste tot unde popoarele ortodoxe au fost asuprite, au fost enclavizate. Și sârbii au tradiție psaltică, dar au păstrat-o și pe cea autentică, sârbească, și sunt foarte mândri de ea. Au răspândit-o în tot Occidentul unde există diasporă sârbească. Ei nu au dus acolo muzica psaltică, ci pe cea specifică lor, pentru că este reprezentativă. Nu cred că noi avem o biserică românească în diasporă unde să se cânte cunțană. Muzica bisericească din Transilvania pare că și-a pierdut locul în fața muzicii psaltice, dar ea își vede de cursul ei dintotdeauna. A fost o muzică smerită, nu are nici o parte eclatantă, nu este spectaculoasă, dar este profundă. Numai dacă o cunoști o înțelegi. Trebuie să te lași atins de această muzică.

Cânt în strană de la 6 ani și, deci, cânt de aproape 50 de ani. Abia după câțiva ani am început să-i simt duhul. Predau la Sibiu de 28 de ani cântarea de strană după tradiția Bisericii din Transilvania, așa cum au făcut predecesorii mei. Este un lucru specific Sibiului, așa cum la Conservatorul din Cluj este o tradiție a predării muzicii diferită față de cea de la Conservatorul din București. Avem această specificitate locală înrâurită din felul nostru de a fi. Din fericire, am reușit să înregistrăm mulți cântăreți bătrâni, care au prins acel duh al cântării lui Cunțanu din secolul 20 și au reușit să-l păstreze. Procesul continuă și mi-am propus să înregistrez toți cântăreții pe care-i întâlnesc pentru a lăsa o arhivă care să conțină tot ce se poate din muzica bisericească din Transilvania. Dar duhul cântării doar la strană se poate învăța. Nu se poate învăța o cântare pur teoretic, fără să mergi la strană. Dacă nu mergi la biserică, nu poți învăța cântarea.