Ortodoxia copiilor
Zilele acestea, o colegă profesor de religie mi-a povestit modul în care a fost întâmpinată în cancelaria şcolii în care lucrează de 10 ani de către colegii săi, îndată după ce presa a consemnat că frecventarea orei de religie va fi cerută prin referendum. Băşcălie, ironii şi glumiţe cu subînţeles, ca şi cum ar fi uitat că au de-a face cu aceeaşi colegă care a adus punctaje şcolii, proiecte şi reuşite remarcabile. Un fel de aşezare în naftalina prisosului, într-un magazin cultural cu haine second-hand. Şi mi-am închipuit amăreala din lacrima ei. Mi-a spus că şi-a revenit când, intrând la ore, copiii au îmbrăţişat-o cu dragoste, au rostit rugăciunea singuri şi s-au dus să-i arate cum au lucrat desenul-temă pentru acasă. Iar în pauză cei mai mari i-au adus flori şi au încurajat-o. E limpede. Şcoala este şi a copiilor, iar uneori lecţiile le dau ei. E libertatea copilului de a iubi ceea ce iubeşte, nu ceea ce i se dictează să iubească, de a crede ceea ce simte că-l creşte.
Mi-am adus aminte cum o scriitoare britanică, Rebecca Nye, a consemnat răspunsul unui copil într-un chestionar aplicat cu privire la Duhul Sfânt. Puştiul, destins ca propria lui vârstă, spunea că Duhul Sfânt este „ca un marţian care seamănă cu episcopul“, iar un coleg de-al lui, de 9 ani, spunea că „a te ruga înseamnă să munceşti ceva pentru Biserică şi familia ta“. Sunt convins că ortodoxia răspunsului copiilor ţine de zâmbetul lui Dumnezeu la ghiduşenia luminoasă a unor copii, care sunt minunea părinţilor lor, şi nu de rigorile unui ortodoxism înţepenit în dogmatisme obscure, opus Ortodoxiei şi dogmelor din care ne creştem Viaţa.
Ortodoxia spre acest mod de mărturie ne cheamă, din prima bancă de la geamul sălii de clasă ce ne este viaţa: simplu, destins, bucuros şi convingător. De aici, fericirea copiilor către Mântuitorul Hristos, din această mărturisire fără ifose, distinctă prin luciditate. Nu cred că Dumnezeu şi cunoaşterea Lui reprezintă o piedică în calea fericirii copiilor noştri. Nici nu handicapează gândirea, oricine le-ar preda-o de la catedră. Recunosc însă că mă tem ca să nu-şi piardă fericirea într-o lume a falsităţii, încadrată într-un model fals în care marţienii sunt mai importanţi decât părinţii şi virtualul media mai important decât virtutea umană. Îi cred pe copii şi sunt într-o nesfârşită bucurie când le aud raţionamentele pline de iubire cu privire la câini şi bomboane, Dumnezeu şi păpuşi, avioane şi jucători de fotbal
într-un amestec exploziv spre cerul inteligenţei. Ortodoxia lor, un mod de viaţă bucuros. Nu cred într-o Ortodoxie încruntată, acră şi nefericită. Sărut mâna copiilor pentru toate lacrimile pe care mi le-au şters şi continuă să o facă!