Ortodoxia posedă valorile de care societatea are nevoie

Astăzi constatăm o disonanţă socială între ceea ce ne oferă mass-media şi, mai nou, sistemul educaţional cu accente voit seculare, pe de o parte, şi sistemul valoric individual sau comunitar, pe de altă parte. Ele intră în contradicţie unul cu celălalt. Singura ta identitate devine cea dată de context când te raportezi la valorile seculare, imediate, şi nu le mai ai în vedere pe cele eterne, fundamentale. Despre educaţia seculară şi cea care include componenta religioasă, care reprezintă în construirea personalităţii un pilon important de stabilitate, ne-a vorbit profesorul de psihologie Florin Micu.

Domnule profesor, care sunt efectele unor exigenţe educaţionale exagerate?

Dezorientarea, în primul rând. Când eşti dezorientat profesional, eşti dezorientat şi familial. Eşti dezorientat şi existenţial. Ca să nu mai vorbim sufleteşte. Ai nevoie de o asistenţă şi nu ştii de unde să o iei, de un tip de consiliere, de intervenţie, de terapie. În acelaşi timp, societăţile la care noi ne raportăm ca modele de bună practică au înţeles că nu este suficient doar ca absolventul să fie bine pregătit, ci să aibă o satisfacţie interioară a ceea ce face, o motivaţie. Vreau să punctez un lucru. Mi se pare important. În clasa I sau chiar clasa 0, şcoala ar trebui să dezvolte un tip de educaţie bazat pe principii şi activităţi ludice, să fie o joacă, să-i facă plăcere să vină la şcoală. Astăzi copilul este demotivat, sarcinile educaţionale sunt mult prea complexe dacă ne raportăm la vârsta biologică. Pentru că sunt atât de multe exigenţe educaţionale încât el se gândeşte şi se întreabă foarte serios dacă este capabil să le facă faţă. Şi atunci îşi interiorizează un model, un complex de inferioritate de fapt, care poate fi extrem de nociv pe termen mediu şi lung. „Sunt incapabil să iau o notă mare, nu pot să performez.“ Unde este de fapt greşeala? Ea este fundamentală la nivelul de proiectare curriculară, la volumul de informaţii şi nivelul de abstractizare care sunt calculate greşit. Ştiţi curba lui Gauss? 3% din totalul copiilor sunt geniali, 15% sunt peste medie, 64% sunt de nivel mediu, 15% sunt sub medie şi sub 3%, din nefericire au diferite tipuri de dizabilităţi. Proiectarea curriculară pe care o are şcoala românească de astăzi se adresează primilor 3%, adică geniilor şi poate celor 15% care sunt peste medie. Prin individualizarea instruirii, dar mai ales a educaţiei, sistemul educaţional ar trebui să înlocuiască curba lui Gauss cu un U răsturnat, în sensul ca un număr cât mai mare din cei de nivel mediu să obţină performanţe notabile în activitatea educaţională şi implicit profesională. Din această perspectivă, tot sistemul educaţional trebuie regândit.

Dar cine sunt cei 64-70%, sunt cei care alcătuiesc clasa de mijloc? Lor trebuie să ne adresăm pentru că ei constituie majoritatea. De aceea trebuie să realizăm o educaţie diferenţiată. Genialii sau absolvenţii cu rezultate foarte bune vor pleca din ţară, în ciuda tuturor dorinţelor noastre de a rămâne într-o societate care are nevoie de ei. Chiar şi din cei 17% vor pleca mulţi. Rămânem cu ceilalţi, cu 80%, din care 65-70% sunt de nivel mediu. Dar aceştia sunt demotivaţi şi au diferite tipuri de complexe psihologice, dintre care cel de inferioritate este cel mai nociv. O altă dată statistică ne spune că ľ din absolvenţii unei şcoli superioare nu lucrează în domeniul pentru care au fost pregătiţi. Ştiţi că doar 1-2% dintre cei care vin din mediul rural sunt absolvenţii unei facultăţi de stat, deşi împărţirea demografică pe urban/rural este egală 50%-50%? Restul de 49%, ce se întâmplă cu ei? Sunt foarte buni copii în mediul rural care se pierd. Şi asta din cauza lipsei sistemului educaţional actual de a-i sprijini. Trebuie activat apoi sistemul de burse de pregătire, nu mă refer la bursele sociale. Acelea sunt pentru supravieţuire, or, eu nu am nevoie de supravieţuitori, ci de oameni pe picioarele lor, autonomi şi creativi, personalităţi puternice, care să susţină societatea, cu o anumită integritate şi armonie a personalităţii lor.

Peste toate lucrurile astea vine această lovitură, încercarea de eliminare a religiei din învăţământul de stat, echivalentă cu o a doua secularizare. Ea practic îl privează pe tânăr de legătura cea mai directă a copilului cu divinitatea.

Era ultimul refugiu, ultima ancoră de care ne puteam ţine.

Da. Moartea omului, dacă putem spune aşa, în ghilimele, este separarea între sistemul educaţional şi copil, pe de o parte, şi între copil şi divinitate, pe de altă parte. Aceste două tipuri de relaţie sunt cele care fac ineficientă educaţia în România şi oriunde în lume. Despre prima am mai vorbit, ea este deficitară şi nu se adresează copilului, ci mai degrabă sistemului educaţional, iar separarea copilului de divinitate este mai nocivă decât deficienţa primei relaţii. Pentru că acest curent secularizat şi secularizant va avea consecinţe negative importante. Se poate vorbi chiar de o vulnerabilitate structurală a personalităţii, absolvenţii sunt debusolaţi, iar sistemul social lipsit de repere spirituale autentice şi alimentat cu valori seculariste poate antrena tânărul în manifestări antisociale sau suicidale. Din nefericire, asistăm astăzi la adevărate crize sociale şi individuale. Soluţiile vin dinspre acele autorităţi cu cea mai mare credibilitate în rândul membrilor unei societăţi sau comunităţi. Da, soluţia poate veni de la Dumnezeu prin Biserică. Oare este întâmplător faptul că 99% dintre oameni cred în Dumnezeu? Oare credinţa nu este o valoare care se exprimă în mod liber şi care trebuie respectată în virtutea respectului pentru semenii noştri? Însă ce poate fi mai frumos decât să-ţi iubeşti semenii care îţi fac rău în aceeaşi măsură cu semenii care-ţi fac bine? Constat că Ortodoxia dă dovadă de o mare toleranţă, de valori de care societatea are mare nevoie. Unii spun că dă dovadă de prea mare toleranţă, însă eu cred că toleranţa a salvat poporul român din multe situaţii grele.

Să ne uităm puţin pe statistici. Câţi dintre atei s-au sinucis şi câţi dintre cei care au îmbrăţişat o educaţie religioasă au făcut lucrul acesta? Diferenţa este ca de la cer la pământ. În rândul celor din ultimul caz putem spune că se sinucid doar cei care suferă de vreo boală psihică. În primul caz vorbim însă de altceva, de o alternativă de existenţă, de o filosofie de viaţă şi de moarte, dar nu în sensul bun, ci cel rău al cuvântului. Pe mine mă şochează acest tip de intervenţie brutală în actul educaţional şi mai ales în ideea de formare a personalităţii. Accentuez ideea de educaţie pentru că, dacă am făcut această distincţie între instrucţie şi educaţie, este pentru că ultima trebuie să primeze.

Ar fi multe de operat în educaţie. Eu aş introduce codul bunelor maniere în şcoală. Dar spre bucuria mea am văzut profesori de religie şi de cultură civică care, fără să fie în programă lucrul acesta, îl fac totuşi. Ne trebuie o societate educată, cu bun-simţ, bazată pe o anumită normativitate. Dar, în acelaşi timp, nişte oameni care să nu rupă relaţia cu Dumnezeu. Când ai făcut asta şi crezi că eşti pe picioarele tale, eşti în perioada iluministă, singura ta identitate devine cea dată de context. Şi nu te mai poţi raporta la valori eterne, la valorile fundamentale, ci la valori imediate.

Nu mai faci parte dintr-un lanţ, dintr-un şir care să te ţină conectat, legat printr-o moştenire, printr-o tradiţie de înaintaşii tăi?

Exact. Eşti asemenea unui meteorit care iese din sistem şi cade pe pământ, lăsând în urma lui doar o groapă ca amintire. Rişti să fii prizonierul propriilor tale decizii, pe de o parte, dar prin modul acesta de abordare poţi fi şi prizonierul unei societăţi care nu şi-a înţeles menirea.

Americanii vorbesc despre inteligenţă cosmică, care este echivalentul inteligenţei sau al aptitudinii religioase (Howard Gartner în teoria inteligenţelor multiple vorbeşte despre acest tip de inteligenţă, cea religioasă cosmică, pe lângă celelalte tipuri, logică, matematică, kinestezică, filologică, ritmic-muzicală, spaţială cu care te poţi naşte). Ea se referă la nevoia relaţiei omului cu divinitatea. Acest american ne învaţă că avem nevoie de Dumnezeu. Pe noi, care avem atâta tradiţie… Or, noi ce facem? Pilonul de stabilitate,  care este în construirea personalităţii educaţia religioasă, noi îl distrugem. Mă gândesc: ce am mai putea distruge? Este şi aceasta o întrebare. Să rămânem totuşi optimişti!