Osemintele dătătoare de viaţă

În concepţia Vechiului Testament, trupul celui mort era sursă de necurăţie: oricine se atingea de el devenea la rândul lui necurat. Mormintele sunt special însemnate ca avertismente în faţa necurăţeniei. Cum s-ar putea deci ca ele să devină dătătoare de viaţă?

Într-adevăr, după Numeri 19:11-12, atingerea de mort producea timp de o săptămână întreagă necurăţie şi doar spălarea cu apa în care s-a presărat cenuşa vacii roşii, care avea un rol special de curăţire, îi conferă starea iniţială: "Cel ce se va atinge de trupul mort al unui om să fie necurat şapte zile. Acesta să se cureţe cu această apă în ziua a treia şi în ziua a şaptea şi va fi curat; iar de nu se va curăţi în ziua a treia şi în ziua a şaptea, nu va fi curat". În Levitic 22:4 şi 6 se pare la prima vedere că necurăţia produsă de contactul cu un mort poate trece într-o singură zi (Gordon Wenham, The Book of Leviticus, Eerdmans, Grand Rapids, 1979, NICOT 3, p. 294), nu în şapte: "cine se va atinge de ceva necurat de la mort… Cel ce s-a atins de acestea necurat va fi până seara şi să nu mănânce din cele sfinte înainte de a-şi spăla trupul său cu apă". Totuşi, aşa cum a argumentat Jacob Milgrom, de fapt aici este vorba de necurăţia prin contactul cu cineva care se atinsese de un mort, deci un contact intermediat, nu direct cu mortul (Leviticus 17-22. A New Translation with Introduction and Commentary, Yale University Press, New Haven / London, 2008, reprint din 1964, AB3A, p. 1853). Atingerea de mort Atingerea de mort făcea imposibil ca preotul să mai oficieze cultul: "Grăieşte preoţilor, fiilor lui Aaron şi le spune: Să nu se spurce prin atingere de mort din poporul lor" (Levitic 21:1-2). Lor li se permitea doar atingerea de trupul mort al rudelor apropiate (v. 2). Marele preot însă nu putea să se atinge nici chiar de rudele sale, de mamă sau de tată: "Marele preot din fraţii tăi, pe capul căruia s-a turnat mirul de ungere şi care este sfinţit, ca să se îmbrace cu veşmintele sfinte, să nu-şi descopere capul său, nici să-şi sfâşie hainele; Şi nici de un mort să nu se apropie, nici chiar de tatăl său sau de mama sa să nu se atingă" (Levitic 21:10-11). Aceeaşi cerinţă strictă, ca în cazul marelui preot, îl privea pe cel care îşi dăduse votul de nazireu pentru o perioadă de timp (Numeri 6:6-7). Fiii lui Israel din popor care se spurcaseră prin atingerea de mort nu puteau participa la sărbători, aşa cum se arată în Numeri 9:6: "Dar erau şi oameni necuraţi, care se atinseseră de trup de om mort, şi nu puteau să săvârşească Paştile în ziua aceea". Pentru ei se va rândui un Paşti decalat cu o lună (v. 11). Cel care, deşi aflat în starea de necurăţie, nu se spală întinează chiar locaşul sfânt şi se face pasibil de excomunicare din poporul lui Dumnezeu: "Tot cel ce se va atinge de trupul mort al unui om şi nu se va curăţi, acela va întina locaşul Domnului; omul acela se va stârpi din Israel, căci n-a fost stropit cu apă curăţitoare şi este necurat şi necurăţia lui e încă asupra lui" (Numeri 19:13). Cei întinaţi nu pot sta în comunitate, ci trebuie scoşi în afara taberei: "Porunceşte fiilor lui Israel să scoată din tabără pe toţi leproşii, pe toţi cei ce au scurgere şi pe toţi cei întinaţi prin atingere de mort. De la bărbat până la femeie să-i scoateţi şi să-i trimiteţi afară din tabără, ca să nu pângărească taberele lor, în mijlocul cărora locuiesc Eu" (Numeri 5:2-3). Se observă că motivaţia ultimă o reprezintă locuirea lui Dumnezeu în tabără, adică prezenţa divină în sanctuar. Pe de altă parte, excluderea din tabără până la curăţirea finală din a şaptea zi a celor întinaţi grav (direct) se încadrează în concepţia foarte interesantă despre sfinţenie a corpusului sacerdotal. După acesta, sfinţenia este reprezentată gradual în schema taberei: în centru locaşul sfânt, în cadrul căruia marele preot nu intră decât o dată pe an în sfânta sfintelor, în sfânta preoţii intră doar atunci când slujesc, iar laicii niciodată. Laicii însă pot sta în tabără dacă sunt în stare de curăţie, altfel, în cazuri minore (contact indirect) trebuie excluşi până seara (o zi), iar în cazuri de necurăţie majoră timp de şapte zile (cf. Philip Peter Jenson, Graded Holiness. A Key to the Priestly Conception of the World, JSOT Press, Sheffield, 1992, JSOTSupp 106, pp. 138-139). Binecuvântare prin trup mort Totuşi cum s-ar putea ca, având în vedere aceste prescripţii, contactul cu ceva mort să poată aduce binecuvântare? Un pasaj anecdotic din istoria lui Samson din cartea Judecătorilor ne poate sugera ce înseamnă excepţia. Aproape de Timna, Samson omoară un leu (puterea sa neobişnuită îi venea chiar de la Dumnezeu şi de la pogorârea Duhului asupra sa). După câteva zile, Samson găseşte în cadavrul leului un roi de albine şi miere (Judecători 14:8), din care le dă să mănânce părinţilor. Ciudăţenia întâmplării este regăsită în ghicitoarea pe care le-o spune Samson celor de la ospăţul de nuntă: "Din cel ce mănâncă a ieşit mâncare, şi din cel tare a ieşit dulceaţă" (v. 14). Evident că nuntaşii nu pot să dezlege singuri ghicitoare, dar am putea adăuga şi paradoxul că din ceva întinat (cum erau considerate trupurile moarte), poate ieşi ceva dătător de viaţă ca mâncarea. Lucrurile însă devin mult mai explicite chiar referitor la tabăra lui Israel din timpul călătoriei prin pustie. După o tradiţie diferită de cea sacerdotală, fiii lui Israel au purtat prin pustie un sicriu cu osemintele lui Iosif: "Atunci a luat Moise cu sine oasele lui Iosif; căci Iosif legase pe fiii lui Israel cu jurământ, zicând: "Are să vă cerceteze Dumnezeu şi atunci să luaţi cu voi şi oasele mele de aici!"" (Ieşire 13:19). Faptul că osemintele au fost duse până în Ţara Făgăduinţei e confirmat în Iosua 24:32: "Oasele lui Iosif, pe care le aduseseră fiii lui Israel din Egipt, le-au îngropat în Sichem, în partea de ţarină pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor". Redactarea finală a Pentateuhului se pare că nu a simţit deloc o contradicţie între această probabil veche tradiţie şi grija deosebită a redactării sacerdotale şi a Codului Sfinţeniei din Levitic pentru păstrarea stării de curăţie a taberei. În pofida regulilor foarte stricte, undeva în tabără, deşi se găsea şi sanctuarul cu prezenţa divină, erau păstrate şi osemintele lui Iosif! Înviere prin trup mort În Istoria Deuteronomistă întâlnim însă un episod mult mai interesant. Osemintele unui om nu doar că nu produc necurăţie, ca în cazul lui Iosif, ci aduc binecuvântare. După 4 Regi 13:21, oasele lui Elisei înviază un mort, care a fost pus în mormântul acestuia şi s-a atins de ele: "Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale". Ceea ce mi se pare extraordinar este că se foloseşte în acest pasaj chiar verbul naga (la narativ wayyiggaâ) referitor la "atingere", acelaşi verb care apare şi în textele care interziceau "atingerea" de trupul unui mort (cf. Numeri 19:11: hannogeâa). Este aceeaşi atingere, dar cât de diferită! Una produce necurăţie, alta aduce viaţă. Excepţia devine deja paradox. Vechiul Testament, care era foarte strict cu privire la regulile curăţiei, permite asemenea exemple în care tocmai sursa de necurăţie poate, prin puterea lui Dumnezeu, să se transforme într-un izvor de viaţă. Prin aceasta se subliniază că nu neatingerea de mort constituie fondul problemei, ci persoana celui mort. Iosif îi salvase pe fiii lui Israel de la moarte, aducându-i în pământul Egiptului. Profetul Elisei dusese o viaţă sfânta, ca urmaş al lui Ilie. Ca şi Sf. Ilie (cf. 3 Regi 17:22), şi Sf. Elisei a înviat morţi (4 Regi 4:35). Faptul că osemintele lui Elisei păstrează încă puterea de viaţă făcătoare a persoanei profetice, ne demonstrează că în concepţia biblică materia şi sufletul nu pot fi niciodată separate total, că şi materia se poate sfinţi, dar, cel mai important, că materia poate primi energia lucrătoare a lui Dumnezeu.