Osteneli și contradicții duhovnicești
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 641-642
„În timpul războiului, unii călugări erau îngrijorați. Se gândeau unde și cum să-și salveze viața. Deci îl întrebă ucenicul:
– Părinte Damian (Țâru), te-ai pregătit? Unde mergem?
– Eu m-am pregătit să merg până la marginea pământului! Apoi își continua lucrul în atelier fără nici o grijă, încât toți se mirau și se foloseau de credința și nădejdea pe care o avea în Dumnezeu.
Spunea ucenicul său că părintele Damian lucra în atelier câte zece-cincisprezece ore pe zi, fără întrerupere. Tot timpul tăcea, lucra și zicea rugăciunea lui Iisus. Apoi se retrăgea în chilie.
Odată a venit un călugăr din altă mănăstire să-l vadă pe acest cuvios monah. Deci, intrând în atelier, i-a zis:
– Părinte Damian, am auzit de sfinția ta și am venit să te văd.
Iar bătrânul, slab și firav la trup, s-a învârtit încet împrejur în fața lui, apoi i-a răspuns:
– Iată, m-ai văzut!
Și, tăcând, s-a apucat iarăși de lucru.
Într-o zi i-a spus starețul mănăstirii:
– Părinte Damian, toți călugării mai ies afară din chilii, se recreează, admiră frumusețea naturii, ascultă cântecul păsărilor din pădure, stau de vorbă unii cu alții. Numai sfinția ta nu ieși deloc din chilie. Stai tot timpul cu ochii în jos și fugi de oameni.
– Părinte stareț, eu am ogorul meu de prășit. Din el trăiesc, din el îmi plătesc datoriile, îmi achit hrana și chiria. Că pentru asta am venit aici, să-mi achit toată datoria. Deci cum să ies afară, dacă nu mi-am terminat ogorul de lucrat?
Altădată spunea ucenicului său:
– Dacă ești sănătos și nu te ostenești, cu siguranță că ești și păcătos.”
(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)