Pan-Europa şi evitarea pericolului ruso-american

Tensiunile dintre statele europene de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar mai ales prima teribilă conflagraţie mondială, de la începutul secolului al XX-lea, i-au determinat pe mulţi să afirme că, fără echivoc, şansa Europei nu stă decât în crearea unei entităţi care să cuprindă statele europene, şi care să excludă rivalităţile naţionaliste. Care erau pericolele care pândeau Europa şi cum puteau fi eliminate tensiunile cu potenţial conflictual dintre statele bătrânului continent, asemănat cu un „coş cu crabi, care se înţeapă cât e ziua de lungă“?

Pentru filosoful Georges Sorel (1857-1922), în condiţiile opoziţiei ireductibile între interesele, ambiţiile, moravurile naţiunilor europene, ale pericolului reprezentat de ascensiunea panslavismului, viitorul nu rezerva continentului decât perspectiva sumbră a războaielor şi anarhiei: „în America s-au organizat, într-o federaţie oameni foarte asemănători unii cu alţii, trăind în state la fel de asemănătoare... Cum veţi face ca să-i organizaţi într-o federaţie pe slavi ori religioşi, ori mistici revoluţionari, pe scandinavii liniştiţi, germanii ambiţioşi, englezii geloşi pe autoritate, francezii avari, italienii suferind de o criză de creştere, balcanicii braconieri, ungurii războinici? Cum veţi calma acest coş cu crabi care se înţeapă cât e ziua de lungă?“ Contele Coudenhove-Kalergi şi mişcarea pan-europeană Răsturnările radicale produse de trauma primului război mondial în planul realităţilor europene şi a mentalităţilor, deopotrivă deschid în perioada interbelică o nouă etapă în evoluţia tendinţelor spre construcţia unităţii continentului. Pentru prima oară, problema unificării Europei se transformă dintr-o idee abstractă, fără legătură directă cu practica politică curentă, într-un comandament al viitorului apropiat, corelat strâns cu situaţia istorică existentă. Mişcările non-guvernamentale au avut obiectivul mobilizării opiniei publice europene, a elitei intelectuale şi politice, pentru a crea o stare de spirit favorabilă unificării europene, în spirit federal şi pentru a exercita presiuni asupra guvernelor, în vederea efectuării unor paşi practici în direcţia integrării continentului pe plan economic, politic şi spiritual. Dintre aceste iniţiative, cea mai influentă s-a dovedit, în anii â20, cu deosebire, mişcarea pan-europeană condusă de contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi. Rezultatul tratatelor de pace şi eşecul soluţiilor wilsoniene îl determină să adopte o poziţie deosebit de critică la adresa noilor realităţi politice ale continentului. Europa, unificată, fie prin ocupaţie sovietică, fie prin federalizare Pe baza studiului efectuat, în anii 1920-1922, asupra proiectelor, experimentelor şi modelelor federaliste anterioare, contele Coudenhove-Kalergi conturează imaginea unei ere a primatului valorilor internaţionale în faţa celor naţionale, a unei faze de tranziţie a istoriei mondiale de la federaţii continentale la cele intercontinentale, Europa aflându-se între continente gigant, cu resurse unificate, salvarea ei constând într-o armonizare şi unire a intereselor celor 30 de state care o compun, integrându-se într-un sistem mondial aflat sub egida Ligii Naţiunilor. Pentru apropierea de acest obiectiv, el postulează o campanie majoră de educaţie şi propagandă în spiritul identităţii şi solidarităţii general-europene, printr-o organizaţie şi mişcare pan-europeană, menită a forma o opinie publică favorabilă proiectului şi a influenţa în mod decisiv iniţiativele politice guvernamentale care să-1 pună în practică. Programul mişcării pan-europene este formulat în cartea Pan-Europa, publicată la Viena, în octombrie 1923. Acest manifest politic îmbină viziunea globală cu un diagnostic exact al situaţiei concrete a Europei. Esenţa, în concepţia sa, este decăderea Europei datorită sistemului politic învechit, al accentului pus pe conflictele între clase, în locul relaţiilor interstatale, a îmbinării slăbiciunilor interne cu vulnerabilitatea în plan extern, ca urmare a ascensiunii marilor puteri extraeuropene. Marea Britanie, Rusia Sovietică, Japonia, Statele Unite, care sunt fie federaţii, fie imperii, cu resursele unificate, creează un câmp de forţe planetar, în timp ce Europa se marginalizează datorită atomizării în state independente, iar continentele rivale se integrează tot mai mult. În condiţiile dezvoltării economice moderne, a globalizării transporturilor şi comunicaţiilor, statele naţionale devin un cadru strâmt şi generator de conflicte, pe când unificarea continentului ar asigura pacea şi stabilitatea, rezolvarea problemelor litigioase interne şi transformarea Europei într-o importantă putere mondială, cu păstrarea primatului său cultural. Acest obiectiv poate fi realizat pe două căi: fie prin forţă, respectiv cucerirea rusească şi generalizarea continentală a modelului revoluţiei bolşevice, fie prin unificarea federală voluntară a statelor europene. Ce împiedică America să cumpere Europa Graniţele Europei unificate, ale Pan-Europei, trebuiesc trasate ţinând seama de factorii politici şi culturali. Ea va cuprinde, într-o primă fază, doar ţările continentale, cu excluderea Angliei, ale cărei interese sunt preponderent extraeuropene. Anglia însă, va trebui atrasă să sprijine uniunea pan-europeană din afara ei, rămânându-i totodată deschisă posibilitatea aderării viitoare. Principalul adversar al Europei unite va fi Rusia Sovietică, datorită sistemului său politic nedemocratic şi tendinţelor de a-şi exporta acest model. Pericolul rusesc va putea fi oprit prin forţe unite, doar prin realizarea Pan-Europei înaintea refacerii economice şi militare a colosului răsăritean, în caz contrar o Rusie refăcută dobândind inevitabil hegemonia asupra Europei divizate. Este necesar, deci, în primă fază, un pact de garantare a securităţii statelor învecinate cu Rusia, apoi un tratat de arbitraj obligatoriu între toate statele europene, care să împiedice o intervenţie posibilă a Rusiei în conflictele intereuropene. În ceea ce priveşte relaţiile cu America, doar integrarea economică şi unificarea federală, îmbinate cu cooperarea cu Rusia în plan economic şi cu dezarmarea generală, vor putea împiedica „cumpărarea“ Europei de către americani, invazia mărfurilor americane pe continent. Dacă Europa va rămâne divizată, va pierde poziţiile sale pe plan mondial în faţa concurenţei americane şi a posibilei industrializări sovietice şi chineze. Unificarea economică să o preceadă pe cea politică Liga Naţiunilor se întemeiază pe principii de organizare eronate, susţine contele austriac. Drepturile similare acordate tuturor statelor, indiferent de mărimea şi ponderea lor, caracterul incomplet prin excluderea Rusiei şi Germaniei, interferenţa statelor extraeuropene în problemele specifice continentului european, condamnă organizaţia la ineficienţă şi eşec. În concepţia sa, Liga Naţiunilor va trebui restructurată ca o uniune de federaţii regionale şi continentale, care să se ocupe doar de problemele globale, intercontinentale, Pan-Europa devenind o federaţie autonomă în cadrele unei astfel de organizări unitare a lumii, care să garanteze pacea mondială. Pentru rezolvarea problemelor interne ale continentului, să se elimine, în primul rând, pericolul unui război intereuropean, din care ar profita doar Rusia, mijloacele în acest sens şi federalizarea, arbitrajul obligatoriu şi garanţiile generale de securitate acordate tuturor statelor. În plan economic, să se refacă cu forţe unite regiunile distruse de război, să se renunţe la unele atribute ale suveranităţii naţionale în domeniul politicii economice, realizându-se o uniune vamală continentală. Unificarea economică a continentului să preceadă pe cea politică şi să se înfăptuiască treptat, prin integrarea unor entităţi regionale. Principii pentru o Europă unită O altă premisă importantă a unităţii continentului este combaterea şi eliminarea naţionalismului, promovându-se, prin educaţie, ideea unităţii Europei în diversitatea culturilor sale naţionale, care sunt întreţesute în cadrele culturii europene unice. Naţiunile nu pot fi despărţite prin frontiere şi acestea trebuie golite de însemnătatea lor economică, strategică, spirituală, ceea ce va duce la dispariţia treptată a urii între naţiuni şi state. Cea mai gravă problemă politică a Europei - rivalitatea franco-germană - să se rezolve prin conciliere, Germania devenind principala barieră în calea expansiunii ruseşti spre Occident. Alternativa nu poate fi decât alianţa germano-rusă contra Franţei şi un nou război european. Realizarea practică a obiectivelor Pan-Europei urmează a avea loc în mai multe etape, într-o primă fază, să se convoace o Conferinţă pan-europeană, în care să se înfiinţeze comitete de organizare a Curţii de arbitraj, a Curţii de garanţii, să se dezbată problemele dezarmării, ale unificării comunicaţiilor, vămilor, monedelor, protecţia minorităţilor, reglementarea datoriilor şi reparaţiilor de război. Să se decidă periodicitatea acestor întruniri în viitor şi să se înfiinţeze un birou pan-european, ca organ central al mişcării de unificare europeană, în faza următoare, să se încheie tratate de arbitraj obligatoriu şi un pact de securitate între toate statele europene democratice, o uniune vamală pan-europeană, abolindu-se barierele vamale existente, începând cu statele succesoare ale Monarhiei Austro-Ungare, creându-se uniuni monetare şi vamale regionale, în sfârşit, să se elaboreze şi să se adopte o Constituţie pan-europeană, cu un parlament bicameral al continentului, o cameră fiind cea a popoarelor, cu 300 de deputaţi, şi cealaltă a statelor, reprezentând cele 26 de state continentale. Să se generalizeze limba engleză, introdusă ca limbă obligatorie în şcolile primare şi secundare. Ecouri Activitatea organizatorică stăruitoare şi abilă a contelui Coudenhove-Kalergi, în spiritul acestor idei programatice, a permis în câţiva ani naşterea unei mişcări pan-europene de anvergură, cu influenţă importantă în cadrul opiniei publice şi la nivelul forurilor oficiale guvernamentale. O editură a mişcării pan-europene la Viena, reviste ca „Das neue Europa“, „Les Etats Unis dâEurope“, „LâEurope nouvelle“, au contribuit esenţial la difuzarea programului pan-european. S-au înfiinţat secţii naţionale în numeroase ţări europene, având în frunte personalităţi de prim-plan ale vieţii politice şi intelectuale. * (n.r. – titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)