Paradoxul străinătăţii: regăsirea interioară

Mulţi dintre fiii României au luat drumul străinătăţii pentru a afla acolo un trai mai bun. Dar partea materială nu compensează nicidecum latura spirituală, cu tot ceea ce presupune ea. Crizele, neliniştile, care îşi fac loc imediat în suflet, se justifică tocmai prin pierderea sfătuitorilor în cele duhovniceşti, prin depărtarea de cei dragi, prin neaflarea unui loc de întâlnire grabnică cu Dumnezeu, pentru care să nu trebuiască să parcurgi zeci de kilometri. Ne întăreşte spusele preotul Ionuţ Bogdan Stavarachi, superiorul Capelei „Sfântul Arhanghel Mihail“ din Baden-Baden, care îi ajută pe românii plecaţi în Germania să se regăsească, într-o societate profund marcată de consum.

Părinte Stavarachi, ce pre­su­­pune pastoraţia în Oc­ci­dent?

A face pastoraţie în Occident sau în România nu pare diferit la prima vedere. Aşa am simţit şi eu la început, acum cinci ani şi jumătate, când am fost numit superiorul Capelei „Sfântul Ar­hanghel Mihail“ din Baden-Ba­den. Ca şi în ţară, m-am pus în slujba oamenilor care au ne­voie de ajutor, care Îl caută pe Dum­nezeu şi care la început au mu­l­te nedumeriri. Nu am sim­ţit diferenţa slujirii Domnului în afara graniţelor nici chiar când am fost student şi, pentru o perioadă, m-am aflat în Ger­ma­nia. Când mergi ca student în­tr-o altă ţară, chiar teolog fiind, principala preocupare e stu­diul - facultatea, biblio­te­ca..., aşa încât nu am reuşit a­tunci să mă apropii de oameni, ca să le simt problemele şi fră­mân­tările.

Dar ca să înţelegem mai bi­ne lucrurile, ar trebui să spu­nem, pentru cine nu ştie deja, că locul unde îmi desfăşor acti­vi­­tatea este o capelă princiară. Ne­având statut de parohie, pas­toraţia este cumva atipică. Nu putem vorbi, de pildă, despre un ritm pastoral pe care-l re­găsim într-o parohie, unde se poa­te urmări un proiect pe care să-l duci la capăt cu acelaşi grup-ţintă de participanţi. Aici sun­tem pregătiţi să răspundem problemelor pastorale care apar şi sunt altele în fiecare zi, cu fiecare persoană care calcă pra­gul acestei capele, mulţi din­tre ei vizitatori.

Pentru a înţelege pastoraţia în Occident trebuie să în­ţe­le­gem însă contextul în care ne des­făşurăm activitatea, într-o so­cietate marcată de consum, ca­re pune din ce în ce mai puţin ac­centul pe latura spirituală şi mai mult pe pragmatismul zi­lei, fiindcă sufletul, din fericire, nu poate produce profit financi­ar direct şi imediat. Şi atunci, în­­cet, încet, această latură su­fle­­tească este eliminată şi astfel în Occident ne găsim ca in­di­­vizi, dezbrăcaţi de latura spi­r­i­tuală, care nu mai este prac­ti­­că şi utilă în societatea în ca­re trăim. De aceea, cei care vin din spaţiul balcanic ortodox au un şoc, pentru că nu se mai re­gă­sesc. Şi românii noştri au lu­at drumul străinătăţii în că­u­ta­rea unui trai mai bun, dar, trep­tat, în sufletul lor apar ne­li­­niştile pe care la început nu şi le explică. S-au trezit în­s­tră­i­naţi. Echilibrul şi-l regăsesc în bi­serică.

Nu e nevoie să renunţi la propriile valori

Urmează întâlnirea dintre pre­otul misionar care deser­veş­te comunitatea din Occident şi o­mul în căutarea identităţii, pen­tru că mulţi confundă as­tăzi integrarea cu dezintegra­rea valorilor proprii, pentru a fi mai uşor acceptat. Foarte mulţi îşi uită identitatea religioasă şi na­ţională, încercând o a­pro­pi­e­re bruscă de societatea care i-a pri­mit ca muncitori-oaspeţi şi care tinde să-i asimileze, să-i în­ghită. Aceasta este de fapt şi lec­­ţia pe care ne-a oferit-o dom­ni­­­torul Mihail Sturdza, ctitorul ca­­pelei din Baden-Baden, să ne pre­ţuim identitatea cu fidelita­te.

Mi-au povestit ceva extraor­di­­nar doi bătrâni, unul roma­no-catolic şi unul evanghelic, ca­re participă la slujbele de la ca­pelă. I-am întrebat într-o zi ce găsesc ei la slujbele noastre, a­vând în vedere că nu sunt or­to­docşi. Şi iată ce mi-au măr­tu­ri­sit: „Părinte, noi când am plecat din România, am scuturat şi praful de pe sandale şi-am zis că noi mergem acasă, că suntem nemţi“. Le-a luat 30 de ani ca să-şi dea seama că nu vor fi ni­ciodată acceptaţi ca nemţi a­ici. Şi-au pierdut şi identitatea. A­cum se află prinşi între două lumi, şi aceasta generează în su­fletul lor multă nelinişte. Sin­gurele momente de bucurie, de regăsire, le au atunci când, în ciuda vârstei înaintate, urcă dea­lul pentru a asculta slujbele la ­capelă, care-i fac să trăiască cal­da senzaţie de acasă.

Eu nu m-am ferit să afirm că străinătatea absoarbe, în mod ilicit, valori. Cei mai mulţi ro­mâni care lucrează în Ger­ma­nia au studii superioare, sunt bine instruiţi de statul ro­mân, iar Occidentul îi ia de-a ga­ta şi-i foloseşte atât timp cât es­te nevoie de ei. Paralela Sfin­ţ­i­lor Părinţi cu ţara străină se re­găseşte în acest context - stră­­inătatea rămâne ţara stră­i­nă, oricât de mult ne-am dori să devină acasă. Acasă nu poa­te fi decât acolo unde te-ai năs­cut şi ţi-ai primit şi înmulţit da­ru­rile. Sfântul Nicolae Ve­li­mi­ro­vici spunea frumos: „Când ai bo­găţie, cugetă cum vei îndura cu vrednicie sărăcia. Când eşti fe­ricit, cugetă cum vei îndura cu vrednicie nefericirea“. So­cie­ta­tea te foloseşte şi, îndată ce ţi-ai îndeplinit funcţionalitatea, se debarasează de tine. Aceas­tă a­firmaţie făcută acum cinci ani era utopie, însă astăzi este o re­a­­litate crudă a unei socie­tăţi fri­s­onate şi în convulsie mo­rală.

Observaţi pierderea identi­tă­ţii la românii care lucre­a­ză în Germania?

Mă bucură foarte mult că ti­ne­rii, căci cu ei lucrez în special, îşi doresc foarte mult să nu-şi piardă rădăcinile. Au a­juns la acel pragmatism pozitiv, ca să-l numesc aşa: ştiu pen­tru ce au venit, pentru par­tea financiară, pentru a-şi clădi ce­va frumos acasă. Eu însumi aş­tept cu nerăbdare să vin o da­tă pe an acasă, în România, să mă reîncarc. Pentru că mi-e se­te. Setea de linişte sufle­teas­că. Occidentul îşi sporeşte pe zi ce trece numărul de locuitori, dar are din ce în ce mai puţini oa­meni vii, care trăiesc, care simt.

Cum îi ajutaţi pe cei care sunt străini de Germania să-şi păstreze credinţa şi tradiţiile?

Cum aminteam, nefiind pa­ro­hie, nu ne putem implica în­tr-un proiect coerent, pentru că nu avem o comunitate stabilă pe care să o deservim. Slujim, a­şa cum şi-a dorit domnitorul, toa­te ale credinţei, la care par­ti­­cipă credincioşi din Franţa, El­veţia, România, Germania. Ba­den-Baden este şi staţiune bal­neară. Putem vorbi numai de cinci-şase familii de români ca­re locuiesc aici, deci nu sunt în trecere. Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, abia când nu mai ai, ajungi să pre­ţu­ieşti... Spun asta cu referire la pro­ximitatea bisericilor de la noi, faţă de cele din afară, pentru care se fac zeci de kilometri. A­vem, ca atare, români care vin la slujbe şi din alte zone ale Ger­maniei. Aici, o biserică pentru care parcurgi 60 km e consi­de­rată aproape.

Am avut diferite proiecte ca­re au luat forma serilor du­hov­ni­ceşti sau a atelierelor de lucru, pe care am avut bucuria să le pre­zint în „Ziarul Lumina“ a­tunci când s-au întâmplat, în­drep­tate în special către copii şi c­a­re au avut ca ţintă cunoaş­te­rea identităţii religioase şi a tra­diţiilor populare româneşti. Un proiect frumos pe care l-am des­făşurat cu cei mici şi pe care vrem să-l continuăm s-a intitulat „Şi eu sunt mare, şi eu pot să ridic biserici“. Copiii au con­fec­­ţionat diferite artefacte, iar bă­nuţii câştigaţi au fost donaţi pen­tru ridicarea primului aşe­ză­mânt monahal românesc din Ger­mania, de la München, în­chi­­nat Sfinţilor Martiri Brân­co­veni. Anul acesta vom spori ac­ti­­vităţile în cadrul acestui pro­iect, iar sumele pe care copiii le vor strânge vor fi direcţionate că­­tre fondul destinat ridicării Ca­­tedralei Mântuirii Nea­mu­lui.

Valorificăm, de asemenea, ori­ce prilej de întâlnire cu pre­oţi români care vin la Baden-Ba­den pentru tratament, în spe­cial din Iaşi, cărora le cerem a­jutorul pentru a ostoi dorul de ca­să al românilor de aici. Aşa des­făşurăm şcoala de vară, cu di­ferite conferinţe şi întâlniri duhovniceşti.

Avem şi biblioteca parohiei pe care o îmbunătăţim de fie­ca­re dată cu noutăţi din Româ­nia, nu numai carte, ci şi CD-uri cu filme, documentare cu mă­năstiri etc. Încercăm nu numai să adăpăm, ci şi să trezim in­teresul pentru locurile în­sem­nate de spiritualitate ro­mâ­­nească, aşa încât, când vor a­jun­ge acasă, fiii adoptivi ai Ger­maniei să nu viziteze doar ca­sa şi familia, ci să descopere şi România spirituală pe care poa­te nu au avut şansa să o cu­noas­că cât timp au fost acasă. Sunt oameni care până la veni­rea în Occident nu-şi cunoşteau nici identitatea religioasă. Oc­ci­dentul a fost acel resort care i-a trimis acasă, spre interiorul lor, spre sufletul lor. Între stră­ini şi-au aflat identitatea. Şi noi, preoţii misionari de aici, a­vem rolul de a fi lângă aceşti oa­meni, pentru a-i ajuta atunci când se pierd, pentru a-i întări.

Cât de dificilă e integrarea în societatea germană?

Prima dată omul vine la bi­se­­rică, la preot, şi cere ajutor. E sin­gurul liman într-o ţară care nu seamănă cu România nici mă­car la limbă. Şi da, măcar pen­tru o parte din cei care ne cer ajutorul - pentru că vin în nu­măr foarte mare - găsim ce­va, mă refer aici şi la locuinţă, prin românii care sunt deja in­te­­graţi. Cei mai mulţi tineri ro­mâni care vin la biserica noas­tră sunt medici sau informati­ci­­eni, iar cerinţele vin în conti­nu­are tot spre laturile acestea de activitate.

Care sunt cele mai spinoase pro­bleme pe care le implică pas­toraţia aici?

Problema integrităţii familiei. De cele mai multe ori doar un membru al familiei e plecat la muncă în afară sau ambii, dar fără copii. Aici intervenim, in­sistăm chiar să-şi aducă co­piii cu ei, pentru că asta le spun tot timpul: copiii nu se au­to­­educă, copiii se educă. Pă­rin­ţii trebuie să-şi aibă copiii dim­pre­­ună cu ei, nu pe lângă ei. La in­tegrarea copiilor în şcolile ger­mane ne ajută fostul primar al oraşului Baden-Baden, Kurt Liebenstein, împreună cu soţia dân­sului. Consider că sunt res­pon­­sabil pentru familiile lor. Şi sun­tem cât se poate de con­şti­enţi că depărtarea duce la destră­marea familiei, de aceea cău­tăm să-i ţinem împreună ca fa­milie.

Occidentul a dat din păcate ce­le mai multe atacuri familiei şi Bisericii. Şi mă gândesc a­cum la situaţia nedreaptă care s-a întâmplat în Franţa, unde s-a legalizat mariajul între homo­sexuali şi adopţia copiilor de către aceste aşa-zise familii.

Există atacuri aduse famili­ei şi Bisericii în Germania?

Germania, mulţumim lui Dum­nezeu, e mult mai echili­bra­­tă, fiindcă Biserica creştină joa­că un rol mult mai activ în so­cietate. Este mult mai impli­ca­­tă prin structurile Bisericii Or­todoxe, Catolice şi E­van­ghe­li­ce, care se străduie să echili­bre­­ze acest mediu în care, cum spu­neam, omul ajunge să fie tra­tat nedrept şi nedemn. Pen­tru că societatea nu mai oferă prac­tic distincţia între bine şi rău, ci doar alternative. Nu mai există în felul acesta un sis­tem de raportare coerent.

Spuneaţi că vă bucură faptul că tinerii aflaţi la lucru în Germania nu-şi uită ră­dă­­cinile. Ce alte bucurii mai are preotul misionar în pă­mânt străin?

De când slujesc la Baden-Ba­den nu m-am întors nicioda­tă cu potirul către altar, fără a-L îm­părtăşi pe Hristos comuni­tă­ţii. La fiecare Sfântă Liturghie se împărtăşesc cu Sfintele Tai­ne 15-25 de copii.

Am avut bucuria săvârşirii rân­duielii primirii în Biserica Or­todoxă pentru câţiva tineri, pre­cum şi Taina Sfântului Bo­tez pentru două musulmane. Unul dintre botezuri s-a întâmplat acum trei ani. Tânăra a a­juns întâmplător în biserica noas­tră. Nu a înţeles nici un cu­vânt din timpul slujbei ofi­ci­a­­te în română. Îşi căuta identi­ta­­tea. A fost adoptată de Ger­ma­nia şi şi-a căutat drumul şi în alte Biserici şi deno­mi­na­ţi­uni creştine. A început apoi să pu­nă întrebări şi, după o pre­gă­tire de şase luni şi după o e­va­luare minuţioasă, am săvâr­şit botezul.

Sunt bucuros că pot fi de a­ju­tor şi în clinicile care se află în raza localităţii Baden-Ba­den, unde aproape lunar sosesc ro­mâni pentru reabilitare, în ur­ma operaţiilor la care au fost su­puşi la alte clinici sau spitale din Germania.

Pe ce puneţi mai mult accent în pastoraţie? Ne-aţi vorbit de­ja despre importanţa pe ca­re o acordaţi familiei...

Atenţie acord şi dialogului cu celelalte confesiuni creştine, ca­re, de fapt, înseamnă măr­tu­ri­si­rea identităţii mele. De a­ce­ea, tu­turor celor care vin să ne vi­zi­te­ze, după ce le prezint ca­pe­la şi co­ordonatele ei istorice, le vor­besc despre Ortodoxie. Şi mă bucură foarte mult că tot mai mulţi occidentali sunt inte­re­saţi de Ortodoxie. Pun în­tre­bări, le simt go­lul de spiritua­li­ta­­te pe care în­cearcă să-l um­ple... Tre­buie să fim pregătiţi să le ofe­rim răs­pun­suri vii, pen­tru ca nu cumva oc­cidenta­lul creştin să înlo­cu­ias­că spiri­tu­­alitatea cu surogate o­ri­­­enta­le, care se im­portă atât de uşor a­cum. Mă re­fer aici la mira­jul ca­re vine din­spre Asia, dar ca­re nu oferă în final rezultate spec­­ta­­culoase în materie de spi­r­i­­tu­a­­litate. Avem programe şi par­­te­neriate cu şcolile din zonă şi cel puţin o oră de religie o des­fă­­şurăm, îm­pre­ună cu profeso­rii de religie evanghelică sau ro­ma­no-ca­to­li­că, în capela noas­tră. În ca­drul acestor în­tâl­niri oferim o pre­zentare a Bi­­sericii Ortodoxe Ro­mâne, cu a­­jutorul mijloacelor mul­timedia, adaptată vârstei par­­tici­pan­­ţilor. Şi e foarte im­por­­tant că ne putem afirma iden­­tita­tea, mai ales identitatea măr­­tu­­risită prin lucrare, iden­ti­ta­­tea de Biserică Ortodo­xă Ro­mâ­­nă, fiindcă în Occident când vor­­beşti de Biserică Or­to­do­xă, ai surpriza să fi întrebat: „Voi, de fapt, de care ţineţi, de Bise­ri­ca Or­todoxă Greacă sau de cea Ru­să?“. Mai ales că Bi­se­ri­­ca Or­to­doxă Română este re­cu­­nos­cută ca structură bise­ri­ceas­că cu drep­turi depline în câ­­teva landuri ale Germaniei, un­­de până nu demult avea sta­tu­­tul de aso­cia­ţie religioasă. Nu în toată ţa­ra însă se bucură de drepturi de­pli­ne, pentru că, Ger­­mania având o structură fe­­de­rală, Bi­se­rica Ortodoxă Ro­mâ­nă trebuie să se lupte să-şi câş­tige statutul în fiecare land. A­ceasta este şi do­rinţa Înalt­prea­­sfinţitului Se­ra­­fim, Arhie­pis­­copul ortodox ro­mân al Ger­ma­niei, Austriei şi Lu­xem­bur­gu­lui şi Mitropolitul or­todox ro­­mân al Germaniei, Eu­ropei Cen­­trale şi de Nord.

Avem un parteneriat şi cu In­stitutul de Pedagogie de la Hei­delberg, care formează pro­­fe­­sorii de confesiune roma­no-ca­tolică şi evanghelică; par­tici­pan­­ţii la cursuri au la fi­nal un se­minar de o zi la Ca­pela Stur­dza, pentru cu­noaş­tere inter­con­­­fesională şi interreligioasă, în cadrul căruia se face o pre­zen­tare amplă a Or­todoxiei.

Punte între Orient şi Occident

Singura ctitorie domnească din vestul Europei, Capela ortodoxă română „Sfântul Arhanghel Mihail“ sau Stourdza Kapelle din Baden-Baden, Germania, s-a ridicat în anii 1863-1866, după planurile arhitectului Leo von Klenze.

„Prin structura sa arhitecturală, atipică pentru o biserică ortodoxă, capela ortodoxă din Baden-Baden este o punte între Orient şi Occident. Obişnuit cu bisericile ortodoxe din România, ai un sentiment contradictoriu când păşeşti în acest sfânt lăcaş, unde regăsim stilul eclectic, o mixtură între neoclasic, Renaştere, elemente tipice germane şi bizantine. Cred că aceasta a fost şi dorinţa domnitorului, să creeze o legătură între «acasă» şi ţara de adopţie“, explică părintele Stavarachi.

În urma pactului ruso-turc de la Balta Liman, domnitorul Mihail Sturdza a părăsit tronul Moldovei, ajungând la sfârşitul anului 1849 în exil. După o scurtă pauză la Viena, ajunge la Paris. „Era un trend - şi încă mai este - ca toţi prinţii Europei să aibă o reşedinţă la Baden-Baden. Datorită apropierii de prinţii ruşi, domnitorul moldovean îşi va cumpăra o reşedinţă în oraşul german, de altfel cel mai mare palat din Baden-Baden a fost al unui domnitor român. Avea 26 de saloane. În urma decesului fiului său Mihail, din 1863, în vârstă de numai 17 ani, domnitorul a ridicat această capelă pe colina numită «Muntele lui Mihail»“, povesteşte acelaşi preot. Capela a devenit mai apoi loc de odihnă veşnică şi pentru domnitor, pentru soţia sa, Smaranda Vogoridis, şi pentru principesa Maria, fiica lor.

Conform dorinţelor testamentare ale domnitorului moldovean, capela nu are statut de parohie şi slujitorii acestui sfânt altar provin „de la el de acasă“, din iubita Moldovă. Din anul 1882, capela se află în jurisdicţia Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.