Pecetluită de Crucea Domnului, postirea este dătătoare de comuniune
Accentul pus pe interiorizare în experiența înfrânării poate deforma înțelegerea asupra asceticii și misticii creștine. Într-un text recent publicat în cotidianul Ziarul Lumina (ediția din 20 februarie 2026), aminteam că efortul presupus de postire este compromis egoist și egolatru, ori de câte ori virtutea este practicată ca scop în sine și nu ca redescoperire a vieții trăite pentru și împreună cu Domnul și cu cei cu care El se identifică. Un egocentrism disimulat în grija pentru suflet își face loc acolo unde practicarea și afirmarea triumfalistă a înfrânării se substituie interiorizării. Efectul, deloc limitat la o anumită perioadă cum este cea a Triodului traversată acum, este dezechilibrul între evlavia personală și cea comunitară, reflectat în privatizarea și sentimentalizarea postirii, cu efecte degenerative pentru credința și viața Bisericii.
Recurenta raportare la Crucea (și moartea) făcătoare de viață a Mântuitorului Hristos ce străbate întreaga experiență a postirii pregătitoare pentru Paștile Domnului face lumină în această privință. În prima săptămână, Crucea este reprezentată implicit de pomul vieții din mijlocul grădinii din Eden unde sunt așezați Adam și Eva pentru înaintarea în comuniunea cu Domnul prin slujire, priveghere și metamorfozare după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu. La înjumătățirea Păresimilor, odată cu săptămâna deschisă în Duminica a treia a Postului Mare, Crucea Domnului descoperă natura jertfelnică a înfrânării, ca tăgăduire/ negare de sine și afirmare de către Dumnezeu, urmând lui Hristos. Biruința asupra morții este rodul noului pom al vieții, recunoscut în lemnul pe care este răstignit Hristos în Vinerea pătimirilor. Încă de pe Cruce, Mântuitorul face accesibil Raiul, deoarece moartea nu îl separă de Tatăl. Dimpotrivă, dându-și viața în ascultare absolută față de Părintele ceresc și din dragoste totală pentru noi, moartea Sa devine liantul pentru întâlnirea iubitoare dintre cer și pământ, dintre Dumnezeu și om.
Astfel că rodul pomului vieții din Eden este comuniunea. Pentru Dumnezeu, viața (la acest nivel, veșnicia) este o permanentă dăruire de sine intratrinitară. La același mod de viață este chemat și omul, încă de aici și de acum. Deși este făcut din pământ, își împlinește menirea când, privind în sus și în jur, se bucură de comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii. Este vorba despre o lucrare de maturizare duhovnicească finalizată prin împreuna-primire cu bucurie a rodului Pomului vieții. Numai că finalizarea nu trebuie confundată cu obținerea unui premiu, ci presupune încununarea exersării comuniunii printr-o realcătuire lăuntrică în dragostea Sfintei Treimi întrupată în iubirea nefățarnică de semeni.
Postirea face loc iubirii jertfelnice a lui Hristos. De aceea, nu este vorba despre regăsire de sine în sens individualist, ci tocmai despre golirea de noi înșine pentru a încăpea Domnul în noi - și, cu El, cei pentru care El S-a jertfit - și a putea recupera astfel distanța luată cu fiecare păcat față de Dumnezeu și față de semeni. Pecetluită de Crucea Domnului, postirea este dătătoare de comuniune și nu este o practică izolaționistă de zăvorâre în propriile sentimente și idealuri și de separare de ceilalți.
Interiorizarea ascetică nu mai este coruptă de iubirea de sine. În același timp, înfrânarea nu se opune comuniunii și compasiunii, ci face din cei care o practică persoane eliberate de egoism și egolatrie (atât de sinele pătimaș, cât și de iluzia autoîndumnezeirii prin orice mijloace - economico-politice, tehnice, chiar și religioase) cu o viață într-o continuă dăruire de sine asemenea Celui răstignit. Într-o perspectivă mai largă, identitatea întregului fenomen eclesial este salvată de clivajul și disproporția dintre personal și comunitar, ambele aspecte ale credinței și vieții creștine fiind convergente în taina Crucii lui Iisus Hristos, în a cărei explorare Biserica e introdusă cu fiecare post şi praznic al Paştilor.