Părintele Mihail Avramescu și Rugul Aprins
În același grup al membrilor marginali ai Rugului Aprins se numără și părintele Mihail Avramescu, figură cu totul pitorească și, uneori, excentrică a interbelicului românesc. Evreu convertit la ortodoxie, Marcu Avramescu, născut în 1909, devine Mihail Avramescu prin botezul creștin, petrecut în anul 1936.
Căutările vieții acestei personalități destul de cunoscute în mediile culturale sunt ample. M. Avramescu a fost interesat încă din adolescență de varii cercetări de ordin spiritual și pseudo-spiritual. Ilustrarea literară a acestor căutări se concretizează în aderarea sa, firească, la avangardă. Puțini critici literari știu însă: bună parte dintre avangardiștii români erau căutători, pe alocuri serioși, ai tainelor cabalistice, așa cum demonstrează marele specialist, profesorul Moshe Idel, iar Marcu Avramescu se numără printre aceștia. Manifestările sale publice însă sunt foarte „pestrițe” în prima tinerețe. Este viu interesat de ceea ce astăzi numim parapsihologie, iar toate acestea atrag și ironii din partea contemporanilor.
Marea schimbare din viața lui Marcu Avramescu vine prin convertirea la creștinism. Soția sa, de aceeași credință mozaică, se convertise deja, astfel încât toți cei cinci copii ai acestora se vor naște creștini ortodocși. După ce absolvise în anul 1934 Facultatea de Litere și Filosofie (Universitatea din București), M. Avramescu urmează - cu o întrerupere cauzată de Al Doilea Război Mondial - cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă (București) și își susține licența în anul 1949 cu o teză intitulată Quabbalah. Gnoza tradițională a Legii Vechi. Cu ajutorul Patriarhului Iustinian, Mihail Avramescu devine preot în anul 1951 și slujește în mai multe biserici, iar pentru o perioadă mai lungă (1952-1956) la biserica Schitul Maicilor. Trebuie menționată legătura dintre Mănăstirea Antim și biserica Schitul Maicilor, căci aceasta, într-o anume perioadă, devenise filie a mănăstirii. Schitul Maicilor se afla situat inițial în cartierul Uranus, relativ aproape de Mănăstirea Antim, pe dealul pe care este amplasat acum Palatul Parlamentului. În anul 1982, biserica a fost translată pe șine, aproximativ 245 de metri, astăzi aflându-se la baza acestui deal, foarte aproape de mănăstire.
În această perioadă în care a slujit la biserica Schitul Maicilor părintele Mihail Avramescu a avut relația cea mai apropiată cu membrii Rugului Aprins. Nu sunt cunoscute prea multe mărturii privitoare la participarea directă a lui Mihail Avramescu la conferințele Rugului Aprins din anii ’40, chiar dacă el este cel care îl aduce pe viitorul monah Andrei Scrima acolo. Probabil, participarea sa la conferințele de la Mănăstirea Antim a fost mai degrabă sporadică. Cu toate acestea, există mărturii că l-ar fi cunoscut și pe părintele Ioan cel Străin și că ar fi primit la rândul său binecuvântarea întru căutarea Rugăciunii lui Iisus.
Întâlnirile Rugului Aprins fiind deja interzise oficial, în anii în care părintele Mihail Avramescu slujea la Schitul Maicilor, aceste reuniuni de suflet au continuat, practic, aleatoriu, într-o formă discretă, fapt remarcat de mai mulți participanți, inclusiv Nicolae Steinhardt, care încă nu se convertise. N. Steinhardt mărturisește că, uneori, la Schitul Maicilor, aveau loc întâlniri remarcabile - precum cea la care a participat și Sfântul Cuvios Cleopa Ilie, aflat în trecere prin București (Jurnalul fericirii, Ed. Polirom & Mănăstirea Rohia, 2008, pp. 270-273).
Încercări de ordin personal l-au obligat pe părintele M. Avramescu să părăsească Capitala, fiind primit într-un final ca preot într-o parohie în Jimbolia (Timiș), în anul 1962, unde va sta până la pensie (1976). Revine apoi în București, unde trăiește într-o totală discreție în apartamentul uneia dintre fiicele sale, artist plastic, Mariana Macri. Părintele Mihail Avramescu pleacă din această lume în anul 1984.
Fapt deosebit, cel puțin două dintre fiicele părintelui Mihail Avramescu rămân foarte aproape de duhul Rugului Aprins: Mariana Macri, care avea să-l îngrijească în ultimii ani ai vieții pe Sfântul Cuvios Sofian de la Antim, și mai cu seamă Floriana Avramescu, personalitate de o sensibilitate aparte, ale cărei deschideri de ordin spiritual sunt subliniate apăsat de profesorul Alexandru Mironescu în Jurnalul său, dar și de alți membri marcanți ai Rugului Aprins. Din păcate, foarte bolnavă, aceasta a plecat din această lume înainte de vreme.
Căutările, derivele, încercările lui Marcu/Mihail Avramescu nu mai sunt decât tușe pe portretul său de maturitate spirituală. Astfel încât oamenii care l-au căutat - căci a avut o seamă de discipoli și de admiratori - vorbesc în continuare despre o figură pitorească, dar plină de duh, despre un umor subtil, conjugat cu o inteligență spirituală electrizantă. Iată, de pildă, câteva cuvinte scrise de domnul Andrei Pleșu, care l-a cunoscut pe părintele M. Avramescu, fiind coleg de liceu cu fiica acestuia, Floriana (vezi prefața la volumul lui Mihail Avramescu, Monolog nocturn. Despre Suverana Slobozenie a Singurătății, Editura Paideia, București, 2001): „Biografia lui avea toate însemnele unei aventuri abrupte, plină de provocări destrămătoare, de răsturnări spectaculoase de destin. Asumase, pe rând, și stadiile boreale ale gnozei și mările calde ale vieții. Dar, pe vremea când l-am cunoscut, totul se absorbise într-o actualitate echilibrată, fără riduri expresioniste, fără toxine reziduale. Experiențele trecute păreau cu adevărat trecute, digerate inteligent, printr-o virilă «masticație» spirituală. Omul era atât de armonios prezent, încât se putea dispensa de biografie... Sub grafica vag ironică a chipului său nu mai era loc pentru tenebre”.
Am cunoscut la rându-mi câțiva ucenici și apropiați ai părintelui Mihail Avramescu, inclusiv rude, pe care i-am iscodit despre acest personaj atât de special al culturii și spiritualității noastre. Între aceștia, iată mai jos câteva mărturii ale doctorului Mihail Constantineanu, care fusese unul dintre studenții Rugului Aprins, prin anii ’50. Acesta arată că părintele M. Avramescu, aflat în căutarea unei forme de inițiere spirituală autentică, descoperă isihasmul și, ulterior, rămâne definitiv ancorat în creștinismul ortodox (vezi revista Adevărul literar și artistic, nr. 824, 24 iunie 2006): „La început scriitor avangardist demolator de conformisme şi convenţii burgheze raţionale, căruia îi plăcea să se joace cu cuvintele. Cum ştiţi, în ultimii ani, fiica lui, Mariana Macri, s-a străduit să-i publice câteva dintre încercările acestea literare... A continuat de fapt să scrie şi după preoţire, şi chiar în aceeaşi manieră modernist-avangardistă «năzdrăvană» din tinereţe, deşi acum cu alte înţelesuri subiacente... În vorbire mai ales era neîntrecut! Cum spuneam, ţinea predici excelente la biserica Schitul Maicilor prin anii ’50, biserică la care am fost şi eu adeseori, predici care s-au pierdut (căci nu le scria, ci improviza), pe vremea aceea lumea obişnuită nedispunând de tehnologia actuală pentru a le înregistra şi conserva. E o regretabilă pierdere, întrucât erau predici de mare înălţime de gândire, altfel destul de scurte, nedepăşind cam un sfert de oră. E şi asta o ironie a sorţii că s-au păstrat jocurile lui literare de tinereţe şi nu predicile părintelui... Pe când era la Jimbolia mi-a spus într-un rând: întrebaţi-mă lucruri grele din teologie, nedumeriri pe care le aveţi. I-am scris în sensul propus şi mi-a răspuns la întrebări în două scrisori lungi”.
Cel mai important exeget care s-a aplecat cu acribie asupra vieții și creației părintelui Mihail Avramescu este profesorul și scriitorul Marcel Tolcea, al cărui volum recent apărut, Ultimul avangardist (Ed. Polirom, 2025), este, în perspectivă academică, o exemplară analiză a operei acestui membru al Rugului Aprins.