Părintele Nicolae Bordașiu - 100 de ani de la naștere
În 22 mai 2024, părintele profesor Nicolae Ioan Bordașiu ar fi împlinit aici pe pământ un secol de la naștere. Nu a mai zăbovit. A plecat grăbit să sărbătorească momentul întru veșnicie, alături de Hristos, de Cel pe care L-a iubit atât de mult și pe care L-a slujit cu devotament până la capăt. L-a slujit în Biserica Lui, dar și la cârma și catedra Seminarului Teologic din București. L-a slujit ca persecutat al regimului ateu comunist, condamnat fiind în lipsă la 20 de ani de temniță grea: mai întâi prin cei 7 ani petrecuți în clandestinitate, ulterior întemnițat, colindând peste 9 ani prin bezna penitenciarelor. Aidoma după eliberare, umilit de comuniști încă o seamă de ani, obligat să subziste la marginea societății, ca muncitor necalificat.
Pregătirea superioară a părintelui Nicolae a început în anul 1943 la Facultatea de Teologie din București, după finalizarea liceului din Beiuș, unde locuise pentru studii la internatul ortodox de băieți. Loc marcant, căci aici l-a cunoscut pe Episcopul martir Nicolae Popovici, cel care, descoperind în tânărul Nicolae aspirația spre Dumnezeu, l-a pregătit să devină preot. Nu era o aspirație care să vină din neant. Părintele Nicolae se trăgea dintr-un neam remarcabil, armat de șapte sacerdoți antecedenți. La Facultatea de Teologie din București avea să intre printre primii. În paralel (aflându-se în aceeași clădire cu Teologia), părintele Nicolae a intrat în anul următor și la Facultatea de Farmacie; le-a urmat cu entuziasm pe amândouă. Cu sentimente înflăcărate pentru credință, neam și țară, așa cum fusese educat de chiar tatăl său (preotul Gheorghe Bordașiu, cel care rostise primul „Amin!” la Marea Adunare de la Alba Iulia, din anul 1918), tânărul Nicolae avea să pășească în vremea studenției printr-o neprețuită lucrare spirituală. „Ca student, am cunoscut activitatea Rugului Aprins. Mergeam cu un grup de tineri studenți pentru a-l asculta pe părintele Benedict Ghiuș, care era asistent la catedra de Mistică în facultate, și pe Sandu Tudor, care a devenit părintele Daniil, și pe toți cei care au conferențiat la Rugul Aprins”, afirma părintele într-un interviu din anul 2014. A fost coleg cu Roman Braga, cu Stelian Manolache, cu Antonie Plămădeală, dar și cu Toader Arăpașu (viitorul Patriarh Teoctist). La imboldul părintelui Arsenie Boca, au înființat împreună o asociație a studenților de la Teologie denumită ATOS (Asociația Tineretului Ortodox Studențesc), la care a fost mai întâi secretar și apoi președinte. Tot acest demers a pornit din dorința de a bara activitatea Uniunii Tineretului Comunist, care, printr-o formă deghizată - ARLUS (Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) - încercau să atragă tinerii de partea lor și să-i înscrie forțat în UTC.
În numele ATOS, părintele Nicolae a dus o luptă consecventă. De pildă răspândind manifeste, ori lipind pe străzi afișe adresate fraților creștini pentru a nu participa la serbarea zilei de 1 mai, care în acel an (1948) picase în Lunea Mare, ci la slujbele din Săptămâna Pătimirilor. „Toate acțiunile noastre au ajuns să fie cunoscute comuniștilor. Aceasta a fost învinuirea cea mai invocată la condamnarea mea în lipsă la 20 de ani temniță grea.” Când a trebuit să fie arestat, „Bunul Dumnezeu mi-a ajutat să nu cad în mâna comuniștilor atunci, în 1948, când s-au făcut arestările și am fost fugar timp de 7 ani”.
Când gândurile tac
După cei 7 ani de clandestinitate, a fost arestat în data de 18 iulie 1955, moment despre care părintele spunea adesea că a fost ca o eliberare: „Starea de ascuns, mărturisesc acum (2014, n.r.), este mai grea decât cea de deținut în închisoare. Tot timpul stăteam cu frica de a nu fi arestat”.
Până la a doua sa condamnare la 10 ani temniță grea, pronunțată de Tribunalul Militar București prin sentința nr. 294 din 1957, părintele a fost un simplu arestat. Vreme de doi ani i s-au prelungit mandatele de arestare, la fiecare 30 de zile.
Chiar dacă afirma că mai greu i-a fost ca fugar, nici în starea de captivitate nu avea să-i fie ușor. Clipele cele mai grele au fost cele imediate arestării, din timpul anchetelor, atunci când era bătut, torturat, înfometat, ajungând chiar să-și dorească moartea. La închisoarea Securității din Timișoara aveau să-i bată nituri cu lanțuri grele la picioare, o experiență despre care părintele mărturisea că a fost „cea mai mare înjosire pe care am cunoscut-o”. Însă suferințele nu au lipsit din nici un penitenciar.
La închisoarea Fortul 13 - Jilava a avut unele dintre cele mai puternice experiențe, ce aveau să-l întărească îndelung. Una dintre ele s-a petrecut atunci când l-a cunoscut pe Nicolae Mazăre, fost și veșnic elev, căruia sub acest statut social i se curmase viitorul în anul 1941: „Unii erau condamnați dinainte de regimul comunist, din timpul lui Antonescu, și pe care i-am găsit în închisoare, cu ani grei ispășiți deja. Dar seninătatea lor... cum ar fi cazul lui Nicolae Mazăre, care era tânăr elev de liceu când a fost arestat. Când l-am întâlnit eu, îmbătrânise mult. Cu toate acestea avea un suflet atât de senin... L-am întrebat: cum poți fi atât de senin? Iar el a răspuns: Bunul Dumnezeu este mereu cu mine și, cu ajutorul Lui, trec peste orice greutate. Acesta a fost un îndemn pentru mine”.
În anul 1956, pe când se afla pentru a câta oară la Jilava, părintele mi-a povestit că, în Săptămâna Pătimirilor, neavând nici un preot în celulă, a săvârșit Sfânta Liturghie, alături de Hristel Nedelcu, fost cântăreț de strană. Nefiind preot, la insistențele camarazilor din celulă, părintele a acceptat să slujească: „Câtă vreme am fost fugar, nu am avut asupra mea cărți pentru a citi, decât Sfânta Scriptură și o carte de rugăciuni care conținea și Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Așa că o aveam pe toată în memorie”.
Părintele mărturisea adesea despre ceea ce l-a întărit cel mai mult în închisoare: „atmosfera ca de mănăstire pe care am întâlnit-o în fiecare penitenciar”. Își amintea de fiecare dată cu lacrimi în ochi oroarea la care fuseseră supuse generații întregi de valori ale neamului nostru și cu care și-a împărțit mizerele celule. Deținuții se rugau, printre ei fiind numeroși preoți care întrețineau vie această atmosferă, depășind foamea, frigul, torturile și umilințele la care erau supuși. Oriunde s-a aflat, fie la Jilava, fie la Gherla, la Aiud, Constanța, Galați, Oradea ori Timișoara, mărturisea că deținuții se întăreau, animați de aceeași lumină a rugăciunilor, a unei vieți spirituale desfășurate aievea dincolo de zidurile reci. Atunci când gândurile își găseau tăcerea, istovite de calvar, prindea să zboare rugăciunea printre gratiile ferestrei ori prin țevile de calorifer în alfabetul Morse. Așa se contura, din zori și până-n seară, chiar și noaptea după stingere, viața carcerală. Venită din ascuns, din ziduri, frig și gheață, trișând sârma ghimpată, ocolindu-l pe pândar cu murmurul imperceptibil, ruga umplea înăbușit întregul spațiu românesc.
Citește și: Preotul Nicolae Bordașiu, pomenit la centenarul nașterii