Părinţii filocalici, despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu

Părinţii filocalici nu au raţionalizat prea mult taina lui Hristos, dar au pătruns cu minţile lor subţiri, înduhovnicite, neîncărcate şi neorbite de lutul păcatului, în taina divină. Iar atunci când au răspuns ucenicilor sau diverşilor interlocutori, nu au oferit explicaţii exhaustive, nu au epuizat taina, misterul, care nu poate fi niciodată epuizat, pentru că s-ar ajunge la o săturare, li s-ar sătura dorinţa de Dumnezeu şi n-ar putea urca mai sus. Dacă cineva socoteşte că a finalizat modelarea chipului său, atunci îl închide în finit, iar întrucât modelul este Hristos, L-ar socoti şi pe Acesta finit şi nu infinit, a Cărui cunoaştere nu are hotar. Însă, cunoaşterea de Dumnezeu este epectatică, orice desăvârşire fiind nedesăvârşită, cunoaşterea mergând din începuturi în începuturi care nu au niciodată sfârşit, căci singurul hotar al cunoaşterii de Dumnezeu şi al săvârşirii binelui este nehotărnicia.

Sfinţii filocalici vorbesc despre Dumnezeu aşa cum L-au trăit, aşa cum L-au simţit, cum L-au contemplat din făpturi, cum L-au întâlnit în Euharistie, în rugăciune, în citire, în fapte bune şi în aproapele lor. Cuvintele Părinţilor celor bătrâni „sunt cuvinte auzite din ecourile raiului. Scurte şi limpezi, adevărate picături de rouă ale dimineţii veşnice“. (Daniil Sandu Tudor). Citind textele filocalice, aflăm că Dumnezeu este întreit în Persoane şi fiecare Persoană poartă Treimea întreagă. Ni se relevă unele lucruri despre unitatea Treime şi Treimea în unitate, „ca una ce se împarte neîmpărţit şi se uneşte împărţit“ (Talasie Libianul, Capete despre dragoste, IV, 98, Filocalia, vol. IV), apoi despre nedespărţirea şi deofiinţimea Sfintei Treimi: „acolo unde este Fiul este şi Tatăl, acolo e şi Duhul, şi unde e Duhul Sfânt, acolo e întreaga dumnezeire triipostatică“ (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, 10, Filocalia, vol. VI). Părinţii isihaşti ne mai învaţă despre reciprocitatea prezenţei şi vieţuirii Persoanelor Sfintei Treimi, acestea fiind una în alta fiinţial şi existenţial şi având o singură lucrare. Naşterea şi purcederea aparţin fiinţei divine, iar crearea aparţine energiei divine. În iubirea treimică, nu este posibilă în nici un fel separarea, izolarea narcisistă. În Filocalie ni se vorbeşte şi despre Duhul Fiului, trimiterea Duhului de către Fiul, arătându-se că „Duhul Sfânt este prin fire al lui Dumnezeu şi Tatăl după fiinţă, la fel este şi prin fire şi al Fiului după fiinţă, ca Cel ce purcede fiinţial în chip negrăit, din Tatăl prin Fiul Cel născut din Tatăl“ (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 63, Filocalia, vol. III), deci numai din Tatăl îşi are Duhul existenţa. Mântuitorul trimite pe Duhul Sfânt nouă pentru a comunica noi cu El, pentru a fi în acelaşi Duh cu El. Sfântul Duh Se revarsă în inimile credincioşilor descoperindu-le toate tainele, făcându-i să înţeleagă cu mintea şi să simtă cu inima, deşi bogăţia de mister a tainei Preasfintei Treimi nu poate fi înţeleasă deplin şi nici exprimată în mod corespunzător. Sfinţii filocalici vorbesc şi despre prezenţa harică, în Duhul Sfânt, a lui Hristos în noi, harul Duhului Sfânt necreat şi pururea existent din Dumnezeu - numit şi energie divină şi lumină necreată - operând unirea noastră cu Dumnezeu. Iubirea Sfintei Treimi se revarsă peste persoanele create În concepţia filocalică, iubirea treimică se revarsă peste persoanele create, adică peste oameni, pentru ca şi aceştia să se ridice prin iubire la Dumnezeu-Iubire. În scrierile lor, Sfinţii iubitori ai frumuseţii celei netrecătoare sunt într-o continuă emulaţie unii cu alţii în a ne vorbi despre iubirea lui Dumnezeu, care „ţâşneşte de pretutindeni, din toate lucrurile şi împrejurările, arătându-se în toate felurile“ (Pr. prof. dr. D. Stăniloae, n.s. 597, Filocalia, vol. VIII). Dumnezeu fiind iubitor Se sălăşluieşte în cei iubitori, fiind smerit Se sălăşluieşte în cei smeriţi, fiind blând Se sălăşluieşte în cei blânzi, iar „cel ce iubeşte pe Dumnezeu şi nu socoteşte nimic mai de preţ decât iubirea de Dumnezeu şi aproapele a cunoscut şi adâncurile dumnezeieşti, şi tainele împărăţiei Lui“ (Cuv. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, III, 80, Filocalia, vol. VI). Din iubire S-a făcut cunoscut nouă, iar Sfinţii Părinţi ne învaţă despre cunoaşterea lui Dumnezeu, că cea mai înaltă nu e cea raţională, ci este rod al unirii cu El în rugăciunea curată. Părintele Stăniloae, despre elementele de hristologie filocalică Părintele profesor Dumitru Stăniloae, în clipa în care s-a hotărât să scrie o Dogmatică nouă pe baza teologiei Sfinţilor Părinţi, care dau prospeţime şi un duh teologic autentic ortodox expunerilor dogmatice, a afirmat: „elementele de hristologie din Filocalie sunt de o bogăţie spirituală pe care nici o carte de teologie n-a atins-o până acum“. (cf. Lidia Ionescu Stăniloae, Lumina faptei din lumina cuvântului). Părinţii Filocaliei nu au dezvoltat volume sau studii sistematice despre această temă, ci doreau să-i înveţe şi să-i îndemne pe ucenici să meargă pe calea căutării lui Dumnezeu şi a trăirii în El, fiindcă El ni s-a revelat nouă atât cât suntem în stare să-L primim, căci dacă Dumnezeu ar fi cu totul ascuns şi de nepătruns, noi nu puteam cunoaşte nimic despre El. Cu toate acestea, bogăţia de mister a tainei Întrupării nu poate fi înţeleasă deplin şi nici exprimată în mod corespunzător. „Taina cea din veac ascunsă“ Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a unit în Sine cele de sus şi cele de jos, adică pe Dumnezeu cu omul, şi, prin aceasta, pe Dumnezeu cu întreaga creaţie. Taina Întrupării este inaccesibilă multora, dar poate fi descifrată fragmentar şi adesea de cei cu o bogată experienţă duhovnicească. Chiar dacă şi îngerii au ştiut despre ,,taina cea din veac ascunsă“, căci zămislirea Domnului e binevestită de Arhanghelul Gavriil şi păstorii sunt învăţaţi prin îngeri, totuşi, le-a rămas ascuns modul necuprins al zămislirii Domnului, ,,cum fiind întreg în Tatăl şi întreg în toate, şi toate umplându-le, era întreg în pântecele Fecioarei“. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări şi răspunsuri, 42, Filocalia, vol. II). La aceasta se referă Biserica atunci când cântă ,,taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută“ sau taina la care ,,şi îngerii doresc să stea să privească“ (I Petru 1, 19). Sfânta Treime este prezentă la Întruparea Fiului Întreagă Sfânta Treime participă la Întruparea Fiului, „în întreg Fiul, Care împlinea taina mântuirii noastre prin Întrupare, se afla întreg Tatăl după fiinţă, nu întrupându-Se, ci binevoind să se întrupeze Fiul; şi în întreg Fiul, se afla întreg Duhul Sfânt după fiinţă, nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la Întruparea cea negrăită pentru noi“ (Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări şi răspunsuri, 60, Filocalia, vol. II), Sfântul Maxim Mărturisitorul confirmă şi întăreşte astfel cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care spune că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuşi“ (II Cor., 5, 19). Deci, Sfânta Treime este prezentă la Întrupare, ca de altfel şi în toate activităţile Domnului Hristos pe pământ. Cauzele şi scopul Întrupării Când, în scrierile lor, scriitorii filocalici fac referire la cauzele Întrupării, menţionează, şi aceasta o face mai cu seamă Sfântul Simeon Noul Teolog, că, „prin Întrupare, unirea pe care o are Hristos prin fire cu Tatăl, făgăduieşte să o aibă prin har şi cu noi, dacă vrem şi dacă vom lucra poruncile Lui şi precum El este în Tatăl şi Tatăl este întru El, aşa Fiul lui Dumnezeu este întru noi, şi noi, dacă voim, vom fi întru Tatăl prin har“. (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, 6, Filocalia VI). Fiul lui Dumnezeu S-a împărtăşit de ale noastre, ca să ne facă pe noi părtaşi de ale Sale. Ideea aceasta o întâlnim în toată literatura patristică. El S-a făcut Fiu al omului, ca să-i facă pe oameni fii ai lui Dumnezeu, ,,introducându-ne în împărăţia cerurilor, mai bine zis, dăruindu-Se, să o avem pe aceasta înlăuntrul nostru, ca să nu avem numai nădejdea de a intra în ea, ci având-o încă de acum“ (Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 capete, 88), Hristos Domnul ,,făcându-Se pârga rezidirii şi a nemuririi noastre întru nestricăciune“ (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, 3) şi prin firea omenească asumată comunicându-ne puterea dumnezeirii Sale. Prin Întrupare, Hristos ne dezvăluie nouă la maximum valoarea omului în faţa Creatorului pe de o parte, iar pe de altă parte, cât de grav a fost păcatul de a trebuit ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze, căci putea trimite un prooroc sau un înger, dar nu ar fi fost îndeajuns. Deci, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne arată în mod concret că ,,Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 16), ne revelează în primul rând iubirea lui Dumnezeu. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a adus lumii întregi „harul îndumnezeirii“. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să sfinţească natura umană şi să-i confere posibilitatea îndumnezeirii. Omul, după cădere, despărţit de Dumnezeu, zdruncinat în fiinţa sa, nu a mai fost capabil de a se vindeca singur, iar prin căderea sa, el a pus în primejdie şi existenţa cosmosului, desfigurând opera lui Dumnezeu, dar întrupându-Se Fiul va restabili ordinea cosmică şi va restaura umanitatea noastră luând-o cu totul întru Sine. Semnificativă este şi relatarea scriitorului filocalic Talasie Libianul, care ne arată că Fiul lui Dumnezeu ,,ni S-a arătat prin suflet, trup şi dumnezeire, ca să izbăvească din moarte şi sufletul şi trupul ca un Dumnezeu“ (Despre dragoste, IV, 59, Filocalia, vol. IV) şi El făcându-Se trup, „nici ceea ce era n-a prefăcut, nici ceea ce a devenit n-a preschimbat“ (Ibidem, II, 94), având toate câte le are Tatăl, afară de nenaştere, având şi toate câte le are Adam cel dintâi, afară de păcat. Chiar dacă Adam nu ar fi greşit, Fiul lui Dumnezeu tot S-ar fi întrupat Este imperios necesar de remarcat că, în învăţătura filocalică, Întruparea Fiului, rânduită din veşnicie, ar fi avut loc independent de căderea lui Adam. Taina Întrupării e privită în scrierile filocalice şi mai ales la Sfântul Maxim Mărturisitorul ca una care dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită, anume „a fost rânduită unirea hotarului (definitului) şi a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii şi a lipsei de măsură, a marginii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării, această taină arătându-se în Hristos care S-a arătat, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu“ (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 60). Astfel, părintele profesor Stăniloae, pornind de la cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, afirmă că, „nu abia păcatul lui Adam, ci însăşi constituţia lumii, aşa cum a ieşit din gândul şi actul creator al lui Dumnezeu, o îndrumă spre Hristos“ (n.s. 1, la răsp. 61, Filocalia III), căderea numai a imprimat Întrupării caracterul de chenoză căci, aşa cum spuneam şi mai sus, citându-l pe Sfântul Maxim, aspiraţia eternă a creaturii ar fi unirea cu necreatul. Dacă Adam nu ar fi căzut în păcat, Fiului lui Dumnezeu tot S-ar fi întrupat, însă nu mai era necesară crucea şi suferinţele ei. Aceasta este de fapt şi caracteristica iubirii: ea se uită pe sine cu totul, jertfindu-se pentru celălalt, ea este o chenoză voluntară a unei persoane pentru a face să crească cealaltă persoană. Întreaga teologie a Sfântului Maxim poate fi înţeleasă ca un mare imn închinat unităţii tuturor lucrurilor“ realizată prin iubirea creatoare a lui Dumnezeu: unirea omului cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu omul, unirea întregii creaţii în om, atunci când acesta îşi împlineşte vocaţia pentru care a fost creat, adică „aceea în care toate lucrurile create să fie înălţate către Dumnezeu, de la care au venit“. (Lars Thunberg, Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, p. 6). Această învăţătură filocalică vine în contradicţie cu concepţia greşită a teologiei catolice care, plecând de la cuvintele Fericitului Augustin, precizează că, dacă omul (Adam) nu ar fi căzut (în păcat), Fiul Omului nu S-ar fi întrupat. Însă, Părinţii filocalici vorbesc despre acest act al Întrupării ca despre cel mai minunat care s-a întâmplat, eveniment uimitor şi neasemuit pentru umanitate şi nu păcatul sau diavolul a determinat acest act, care a fost atât un act de restaurare, cât şi unul de dragoste, cel mai minunat pentru creaţie. Cu alte cuvinte, chiar dacă Adam nu păcătuia, Fiul lui Dumnezeu tot Se întrupa, din marea Lui iubire pentru creaţie, însă nu mai era nevoie de cruce sau de jertfa răscumpărătoare. Unirea celor două firi în Persoana lui Hristos Atunci când se referă la modul necuprins al zămislirii Domnului, în Filocalie ni se menţionează că Fiul S-a făcut semănătorul propriului Său trup şi S-a născut după trup din firea noastră cea desfrânată în chip nepăcătos, din Duhul Sfânt luându-şi sufletul ca din sămânţă bărbătească, iar trupul formându-l din sângele feciorelnic, neruşinându-Se de noi, ci umilindu-Se pe Sine şi luând asupra Sa pe omul căzut sub patimile de ocară şi sub osânda dumnezeiască, S-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat. În concepţia Sfântului Simeon Noul Teolog, Hristos, „prin îndumnezeirea Sa, a îndumnezeit trupul pe care l-a luat, făcându-ne vii pe toţi, nu prin trupul stricăcios, ci prin cel îndumnezeit. Căci trupul fără să fie nimicit de ceea ce e netrupesc, a fost întreg preschimbat de acesta, rămânând neconfundat, amestecat în chip de negrăit şi unit într-o unire neamestecată cu dumnezeirea întreită. Astfel, Treimea nu a primit vreun adaos la număr prin întrupare, nici a suferit pătimire la trup“. (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, 5, Filocalia, vol. VI). Deci, modul unirii celor două firi (divină şi umană a Domnului Hristos) e fără împărţire, despărţire, amestecare sau schimbare a lor. De asemenea, Domnul Hristos are, corespunzător cu cele două firi, „însuşirile naturale îndoite ale celor două firi, două voinţe naturale, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, şi două lucrări naturale, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, două libertăţi naturale, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească şi înţelepciune şi cunoştinţa dumnezeiască şi omenească“ (Cuv. Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, 45, Filocalia, vol. VI). Părinţii filocalici revin adeseori asupra faptului că cele două firi s-au împreunat într-un ipostas şi nu într-o singură fire. Căci, aşa cum arată mai ales Sfântul Maxim Mărturisitorul, un adevărat părinte al teologiei bizantine, cu o statură duhovnicească de o mare înălţime a cugetării şi sensurilor profunde, „dacă împreunarea firilor s-ar fi făcut ca să dea naştere unei singure firi, taina mântuirii noastre ne-ar fi rămas cu totul necunoscută, neavând de unde sau cum să putem afla coborârea lui Dumnezeu la noi. Pentru că, în asemenea caz, ori s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeiască din pricina unirii dumnezeieşti, sau s-ar fi schimbat fiinţa dumnezeiască în firea trupului, sau s-ar fi contopit amândouă prin cine ştie ce amestec, producând vreo alta deosebită de ele, nemaipăstrând nici una din firile din care constă raţiunea ei neştirbită“ (Întrebări şi răspunsuri, 62). Deci, fiecare din fire rămâne în afară de orice schimbare şi contopire. Astfel, a combătut erezia monoenergistă, care nu făcea decât să desfiinţeze posibilitatea mântuirii omului. Nu se amestecă firile între ele prin faptul că ele constituie un ipostas al Fiului, nici nu se împart (despart) între ele prin faptul că sunt şi rămân, „ci se cugetă una în alta după unire“. (Ibidem). Astfel, divinul trăieşte omenescul, dar dumnezeieşte, iar umanul trăieşte divinul, dar omeneşte. Această proprietate a firilor de a fi una în alta a fost asemănată de Sfântul Maxim cu un fier înroşit în foc, în care nu se schimbă proprietăţile lui. Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne dezvăluie valoarea omului Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne dezvăluie valoarea omului şi a lumii întregi pentru Dumnezeu, arătându-ne care trebuie să fie scopul de căpătâi al omului şi al lumii în faţa lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu îmbracă prin chenoză chipul de rob (Filip. 2, 6-11), spre o apropiere deplină a Lui faţă de noi, căci toate s-au făcut prin El şi pentru El, şi aceasta implică şi răspundere din partea noastră. Aşa cum Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru om, aşa şi omul trebuie să se îndumnezeiască pentru El, să răspundă cu iubire la iubirea Lui şi să se dăruiască întreg, ca să-l primească pe El întreg. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut asemenea nouă, ca să imprime în firea noastră puterea de a deveni asemenea Lui, pentru comuniunea veşnică şi fericită cu El. De o mare profunzime teologică sunt şi cuvintele părintelui Stăniloae, bun cunoscător al firii umane, care îndeamnă pe creştini, ca, „primind puterea de la Hristos, să o folosească pentru a deveni şi ei puternici, Hristos oferindu-le o mare cinste, ei să nu o refuze, ca să nu-I facă a Sa coborâre, osteneală şi jertfă zadarnice, râzând de ele“. (pr. prof. Dumitru Stăniloae, n.s. 292, la răsp. 199, Filocalia XI). În concluzie, omul este chemat să facă să rodească această maximă apropiere a lui Dumnezeu faţă de el, care e privită de Părinţii filocalici ca una ce covârşeşte şi mintea, şi cuvântul, şi înţelegerea, căci ,,minune străină se întâmplă în cer şi pe pământ, că Dumnezeu este pe pământ şi omul în ceruri“. (Talasie Libianul, op. cit., I, 98). Decât să vorbim, mai bine să doxologim Omul Îl va cunoaşte pe Dumnezeu atât cât Îl va iubi. Îl va cunoaşte cu adevărat atunci când Îl va dori cu adevărat. Va înainta în cunoaşterea lui Dumnezeu în măsura în care va înainta în viaţa duhovnicească, mai ales că atât în viaţa duhovnicească, cât şi în cunoaştere nu se poate opri niciodată. Cu alte cuvinte, decât să se întrebe multe despre Dumnezeu, mai bine să se minuneze cugetând la El; decât să vorbească, mai bine să doxologească. Şi aşa Îl va cunoaşte mai bine.