Păruta smerenie
Părinții deșertului, care au practicat îndelung trezvia, atenția la gânduri și la mișcările sufletești au ajuns să înțeleagă bine subtilitățile psihologice și felul în care oamenii ajung, de multe ori, să se înșele pe ei înșiși. La Avva Serapion a venit un frate și bătrânul i-a cerut să se roage, după rânduiala monahală, dar fratele a refuzat, pentru că, zicea el, este nevrednic de haina călugărească. Apoi, după obiceiul oriental, pe care îl găsim și în Scriptură, bătrânul a vrut să îi spele picioarele, dar din nou a refuzat. După aceea au mâncat împreună, iar Avva Serapion i-a zis: „Copile, dacă vrei să ai folos duhovnicesc, silește-te să stai în chilia ta, ia aminte la tine și la lucrul mâinilor tale, căci ieșind nu vei găsi folosul pe care-l vei găsi stând în chilie”.
Sfatul acesta este unul destul de uzual și îl regăsim adesea la părinții deșertului. Ei, fiind niște singuratici, merg pe calea radicală a confruntării cu sinele în izolare. Lupta aceasta este deosebit de grea, fiindcă suntem cu toții locuiți de gânduri pe care nu le conștientizăm, purtați fiind mereu în afara noastră de preocupările cotidiene. În același timp, monahii au nevoie unii de ceilalți și merg adesea să ceară sfatul celor mai experimentați (Patericul întreg se naște din astfel de întâlniri memorabile). Între cele două porniri, să stai în chilie sau să mergi să ceri sfat, există tensiune, care se poate rezolva doar cu discernământ.
Fratele se tulbură de sfatul primit și tristețea i se citește pe față. Avva Serapion îi spune: „Până acum ziceai că ești păcătos și te osândeai, socoteai că nu ești vrednic să trăiești, iar acum, pentru că te-am povățuit cu dragoste, te zburlești ca o fiară? Dacă vrei să fii smerit, învață să suporți cu tărie părerile altora despre tine și nu te împroșca singur cu vorbe deșarte”.
Smerenia este o virtute discretă, care poate fi adesea confundată sau măsluită. Cel mai des smerenia se deghizează într-o osândire de sine superficială. Este ceea ce face fratele din apoftegma noastră: la nivel declarativ se socotește nevrednic să trăiască, dar în realitate joacă doar un rol care îi este străin. Sfatul pe care îl primește de la bătrân este dovada că rolul pe care îl joacă nu a avut succes, că privirea scrutătoare și plină de discernământ a bătrânului a trecut dincolo de masca atent construită a fratelui și l-a lăsat dezgolit, față în față cu propria realitate. Iar confruntarea cu adevărul nostru, ascuns cu grijă din lașitate sau neputință, este răvășitoare. De aceea fratele nu poate să își ascundă consternarea. De aceea bătrânul, cu dragoste, îi arată calea spre smerenie: să suporți părerile altora despre tine și să nu crezi că dacă zici lucruri rele despre tine, gata, ești deja un om smerit. Făcând toate astea, încet, în timp, vei primi de la Domnul darul smereniei autentice.