Pastoraţia celor întristaţi la Sfântul Ioan Gură de Aur

Activitatea de păstorire a sufletelor a cunoscut pe parcursul istoriei Bisericii o deosebită cuprindere, în funcţie de nevoile şi priorităţile credincioşilor. În acest sens este nevoie de o ştiinţă, de o artă deosebită în exercitarea pastoraţiei, care să facă din ea nu o filosofie stearpă, ci o strădanie rodnică. De aceea, principiile fundamentale după care păstorii abordează problemele specifice pastoraţiei din orice timp devin cu mult mai eficiente atunci când se întemeiază pe ştiinţa Duhului, pe care au avut-o pe deplin Sfinţii Părinţi, decât atunci când împrumută din săracele ştiinţe seculare, întrucât acestea sunt lipsite de perspectiva transcendenţei, pe care sufletul o deţine ontologic şi o revendică, chiar dacă acest fapt nu este totdeauna vizibil. Astfel, pentru a veni în întâmpinarea celor întristaţi, a celor care suferă de diverse forme de depresie specifice, dar şi datorate mentalităţilor epocii contemporane, se poate recurge la experienţa de Dumnezeu purtătorilor noştri Părinţi, consemnată în scrierile lor. Din acest tezaur foarte vast, dar din păcate puţin valorificat, face parte şi corpus-ul epistolar al Sfântului Ioan Gură de Aur către diaconiţa Olimpiada. Aceste scrisori, pilde de grijă pastorală, de adâncă cunoaştere a mişcărilor sufletului supus atacurilor întristării, conţin o ştiinţă deplină a rostului încercărilor în cadrul iconomiei lui Dumnezeu, încât atenta lectură a lor ar putea vindeca sufletul suferind de întristare.

Aşadar, printr-o privire sinoptică aflăm din aceste scrisori că, pentru a scăpa de tirania tristeţii şi a izbândi tămăduirea, ajută foarte mult cunoaşterea firii şi a manifestării bolii, precum şi o anumită înţelepciune în abordarea ei: „Tristeţea este groaznică, de nesuferit, iar chipul ei este aspru, şi e mai crudă decât un tiran, şi nu ascultă iute de cei ce caută să-i pună capăt. Când pune stăpânire pe un suflet, e mai tare decât diamantul, dacă sufletul acela nu-i deprins cu înţelepciunea duhovnicească“ (Scrisoarea a 10-a).

Cel care a pătimit de întristare poate uşor să recunoască realitatea simptomelor în descrierea de mai sus, dar şi, fireşte, să se întrebe care-i este provenienţa. Potrivit Sfântului Ioan, întristarea are în esenţă trei rădăcini. Mai întâi este firea cea căzută a omului, care, mai cu seamă în cazul femeii, moşteneşte pedeapsa lui Dumnezeu: „Înmulţind voi înmulţi necazurile tale şi suspinul tău; în dureri vei naşte fii“ (cf. Fac. 3, 16). Aici, comentează Sfântul Ioan, „nu-i vorba de osteneală, nu-i vorba de sudoare, nu-i vorba de muncă, ci de tristeţe şi suspin, iar pedeapsa aceasta ţine în cumpănă cât mii şi mii de osteneli şi de morţi…“ (Scris. a 10-a).

În al doilea rând e lucrarea diavolului. Vicleanul aruncă în suflet mai întâi un gând care, odată primit, devine o stare fără ieşire: „În loc să faci tot ce-ţi stă în putinţă ca să pui capăt durerii, tu faci voia diavolului, mărindu-ţi tristeţea şi durerea“ (Scris. a 9-a). Aici avem de-a face cu un război nevăzut, pe care omul îl poartă cu vrăjmaşul însuşi.

În fine, tristeţea mai poate veni în urma uneltirilor oamenilor răi: „Pentru ce plângi? Pentru ce te chinui şi-ţi dai pedepse pe care nici duşmanii n-au putut să ţi le dea, lăsându-ţi sufletul doborât de tirania tristeţii?“ (Scris. a 9-a).

Totuşi, tristeţea primită cu răbdare poate întări sufletul pentru că: „Necazul şi tulburarea sunt strâns unite cu virtutea“ (Scris. a 15-a). Căci tot astfel au fost încercaţi şi marii bărbaţi amintiţi în Scripturi: Iov, Ilie, David sau Pavel, care au biruit pe diavol şi tristeţea  (cf. Scris. a 10-a).

În fine, Sfântul Ioan îi aminteşte Olimpiadei ceea ce nici un om nu ar trebui să pună la îndoială, că nimic din ceea ce ni se întâmplă în această viaţă nu este în afara proniei dumnezeieşti, ce ţinteşte nu bunăstarea şi fericirea în lumea aceasta, ci viaţa veşnică. De aceea îi scrie că „Dumnezeu îngăduie să vină peste tine atât de mari încercări şi atât de dese ca să-ţi facă şi mai strălucite cununile“ (Scris. a 14-a).

Dacă întristarea nu este abordată astfel, din perspectiva  finalităţii lucrurilor, nu numai că nu va putea fi înlăturată de suflet, ci va atrage după sine şi alte rele, ba chiar va îmbolnăvi şi trupul. Dar dacă tristeţea va fi înfrântă, trupul îşi va reveni, potrivit diagnozei marelui cunoscător de suflete: „Dacă, după cum mi-ai scris, tristeţea te îmbolnăveşte, atunci urmează ca, odată ce alungi tristeţea, alungi şi boala; dacă smulgi rădăcina, distrugi şi ramurile“ (Scris. a 17-a).