Păstorul care a ales discreția. Sub binecuvântarea tăcerii filocalice
Mai mult de jumătate dintre membrii Sfântului Sinod au așezat în paginile unei lucrări omagiale cuvinte de prețuire și recunoștință pentru nonagenarul Arhiepiscop al Aradului. Fiecare, după măsura experienței sale, după lumina inspirației și după apropierea sufletească pe care a avut‑o de‑a lungul anilor, a încercat să surprindă ceva din frumusețea unei vieți dăruite lui Dumnezeu și Bisericii. Mărturiile lor alcătuiesc împreună un buchet de gânduri și amintiri care descoperă chipul unui om cu totul aparte, încercat de numeroase momente grele și delicate, mai ales în anii de dinainte de 1989, când mărturisirea credinței cerea curaj, răbdare și o neclintită statornicie.
Dacă veți răsfoi cele 220 de pagini ale volumului dedicat sărbătoritului Arhiepiscop de la Arad, veți putea desprinde, chiar și numai din titlurile studiilor și ale cuvintelor omagiale, principalele virtuți care i‑au luminat existența și căutările care i‑au călăuzit pașii de‑a lungul unei vieți întregi. Fiecare titlu este asemenea unei ferestre deschise spre o lume lăuntrică bogată, spre o slujire împlinită cu discreție, dar și cu dăruire.
Astfel, îl vom descoperi ca pe un frate al smereniei și al tăcerii roditoare, ca pe un păstor al rânduielii, al cumpătării și al înțelepciunii, ca pe un slujitor care și‑a închinat întreaga viață Bisericii lui Hristos. Îl vom vedea zugrăvit drept un arhiereu care și‑a împlinit chemarea cu statornicie și răbdare, un chip al blândeții și al râvnei apostolice, un dascăl care a luminat deopotrivă amvonul și catedra, un părinte duhovnicesc a cărui prezență a adus pace și echilibru în inimile celor pe care i‑a păstorit.
Alte evocări îl numesc „Timotei cel blând și bun”, surprinzând noblețea unei inimi care a știut să răspundă întotdeauna cu bunătate și discernământ. Unii îl numesc „om epocal”, alții „Rector Spiritualis”, iar alții îl așază drept pildă a păstorului care își conduce turma nu prin stăpânire, ci prin puterea exemplului, prin iubire și prin jertfelnică slujire. În toate aceste mărturisiri revin ca un refren luminos rânduiala, fidelitatea și neclintita statornicie în slujba Bisericii.
Dintre caracterizări, unele îl apropie de măsura sfințeniei, acea țintă spre care sunt chemați toți credincioșii și pe care Dumnezeu o încununează după taina voii Sale. Nu este vorba despre simple elogii omenești, ci despre recunoașterea unei vieți care a căutat cu sinceritate frumusețea Evangheliei și a încercat să o transpună în faptă. Alții stăruie asupra blândeții sale, virtute prețioasă, care a însoțit fiecare etapă a slujirii sale arhierești.
Mulți dintre autorii volumului fac referire la scrierile Sfântului Apostol Pavel adresate ucenicului său iubit, Timotei, pagini pe care Arhiepiscopul le‑a citit, le‑a meditat și s‑a străduit să le transforme în program de viață. Din îndemnurile apostolice a învățat să păstreze credința, să slujească fără odihnă, să rămână statornic în încercări și să râvnească necontenit „darurile cele mai înalte”. Aceste daruri ale Duhului au devenit, de‑a lungul anilor, reperele unei existențe binecuvântate, iar lumina lor continuă să strălucească peste slujirea sa, asemenea unei candele care a ars neîntrerupt înaintea Altarului lui Dumnezeu.
Mărturiile adunate în acest volum ne poartă cu gândul, păstrând desigur măsura și proporțiile cuvenite, către epistolele care au fost trimise în urmă cu aproape două milenii și care au traversat veacurile fără să‑și piardă puterea de a lumina sufletele. Două dintre ele au fost adresate de Sfântul Apostol Pavel ucenicului său iubit, Timotei, purtător al aceluiași nume pe care îl are și păstorul Aradului. Aceste scrieri au biruit timpul pentru că au avut un mesaj izvorât din iubire, adevăr și grijă părintească. Într‑un anumit sens, aceeași noblețe a intenției și aceeași căldură sufletească se regăsesc și în multe dintre cuvintele așezate cu dragoste în volumul omagial dăruit Arhiepiscopului de la Arad ca semn de recunoștință și prețuire.
Parcurgând aceste mărturii, descoperim în viața sa numeroase virtuți care i‑au împodobit slujirea și existența: ascultarea smerită, răbdarea încercată în focul suferințelor, puterea de a trece cu demnitate peste obstacole și dorința neostoită de a împlini, cu responsabilitate și discreție, ceea ce i‑a fost încredințat de Dumnezeu. Toate sunt mărturisite și elogiate de cei care l‑au cunoscut și l‑au însoțit de‑a lungul drumului său. De aceea, aceste cuvinte capătă valoarea unor adevărate daruri sufletești, cu atât mai prețioase într‑o vreme în care gândul bun, recunoștința sinceră și disponibilitatea de a te dărui celuilalt au devenit o adevărată rara avis în lumea grăbită și tot mai indiferentă a zilelor noastre.
Între paginile cărții dedicate Arhiepiscopului Timotei se află numeroase evocări care vorbesc despre un om rar. Cei care își amintesc întâlnirile de odinioară mărturisesc cu emoție că au avut impresia că îl cunoșteau cu mult înainte de a‑l întâlni pentru prima dată, ca și cum prezența sa le‑ar fi fost familiară de demult. O asemenea mărturie vorbește despre un har al comuniunii, despre dorința de a împărtăși bunătatea, de a inspira încredere, apropiere și pace.
Mulți dintre autori îl descriu ca fiind dincolo de rigorile obișnuite ale codului bunelor maniere, nu prin abatere de la ele, ci prin depășirea lor în sensul cel mai frumos al cuvântului. Bunătatea sa este profund omenească; atenția față de cei din jurul său nu izvorăște din obligație, ci dintr‑o autentică iubire de aproapele. Este, cum ar spune unii, „prea omenos” pentru a rămâne doar în limitele convențiilor sociale, transformând fiecare întâlnire într‑un prilej de comuniune și fiecare dialog într‑o formă de slujire.
Pentru foarte mulți a devenit un model de slujire statornică și responsabilă. Nu una comodă și lipsită de încercări, ci o slujire purtată prin vremuri dificile și adesea potrivnice. Viața sa este evocată ca fiind una furtunoasă, marcată de numeroase încercări, iar anii de arhierie sunt descriși de unii drept spinoși, presărați cu responsabilități greu de purtat. Și totuși, în mijlocul acestor încercări, chipul său a rămas senin, iar felul său de a fi a continuat să răspândească bunătate, echilibru și înțelegere. Nu a lăsat ca asprimea vremurilor să‑i umbrească lumina lăuntrică, ci a păstrat nealterată noblețea unei inimi care a învățat să se sprijine pe încrederea în Dumnezeu.
Nu este de mirare că unii dintre cei care scriu despre el îl prezintă ca pe un om cuvios. Este o afirmație de mare greutate, mai ales când este rostită despre cineva aflat printre noi. A fi considerat astfel în timpul vieții înseamnă a fi lăsat în urma ta urme adânci de lumină în sufletele oamenilor, a fi oferit necontenit bunătate, înțelepciune, răbdare și iubire. Înseamnă a fi transformat slujirea în mărturie și a fi făcut din propria existență o discretă, dar neîntreruptă predică despre credință, dăruire și nădejde. Astfel de oameni sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru Biserică și pentru timpul în care trăiesc, iar prezența lor rămâne o binecuvântare care continuă să lumineze și după ce cuvintele se sfârșesc.
În paginile volumului se vorbește, de asemenea, despre bogata lucrare administrativă desfășurată în cadrul Arhiepiscopiei Aradului, despre împlinirile care au marcat această eparhie și despre frumusețea unei catedrale care se înalță ca o mărturie a credinței și a dăruirii sale. Dincolo de zidurile de piatră, se descoperă însă dragostea profundă a ierarhului pentru locurile în care Dumnezeu l‑a chemat să slujească. Născut la Timișoara, cetate cu adânci rezonanțe spirituale și culturale, el și‑a legat o mare parte a vieții de acest binecuvântat ținut, slujind mai întâi ca Episcop‑vicar, iar apoi, din anul 1984, ca Arhiepiscop al Aradului.
Drumul său s‑a împletit cu istoria Bisericii și a unor vremuri care au lăsat urme adânci în memoria generațiilor. Prieten și apropiat al multor ierarhi de seamă, începând cu Mitropolitul Vasile Lăzărescu și continuând cu numeroși episcopi și mitropoliți ai Banatului și ai întregii țări, Arhiepiscopul Timotei a fost martorul unor evenimente de referință pentru viața bisericească românească. Între acestea se numără și sfințirea impunătoarei Catedrale Mitropolitane din Timișoara, moment care a rămas întipărit în sufletul său asemenea unei lumini nestinse. De‑a lungul anilor, a văzut și a purtat împreună cu poporul său atât bucuriile, cât și durerile unei epoci frământate, traversând cu demnitate încercările regimului comunist și apoi transformările adesea dificile ale anilor de după 1989.
Viața sa a fost o armonioasă împletire între slujirea Altarului și iubirea pentru studiu, între rugăciune și lucrarea pastorală, între cercetarea cărților și întâlnirea nemijlocită cu oamenii. A prețuit deopotrivă catedra, pe care a slujit‑o pentru o vreme, vizitele pastorale prin sate și orașe, apropierea de credincioși și responsabilitatea administrării unei eparhii. Mai presus de toate însă, a iubit Biserica lui Dumnezeu, pe care a slujit‑o cu întreaga sa ființă. Din această iubire s‑au născut proiecte durabile, între care se distinge și frumoasa catedrală ridicată într‑un oraș care avea nevoie de o nouă inimă spirituală, de o lucrare misionară mai intensă, de noi zidiri și de o așezare temeinică în valorile credinței. Toate au fost împlinite printr‑o îmbinare foarte echilibrată de fermitate și blândețe, de rânduială și înțelegere, de viziune și răbdare.
Un moment deosebit din biografia sa arhierească îl reprezintă și participarea, în anul 1990, alături de mitropoliții Nestor și Nicolae, la hirotonia întru arhiereu a arhimandritului Daniel Ciobotea, ales la începutul acelui an pentru slujirea de Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei. Acest eveniment avea să dobândească în timp o semnificație aparte, prin lucrarea pe care noul ierarh, devenit ulterior Patriarhul României, avea să o împlinească în viața Bisericii.
Din toate mărturiile adunate în acest volum se conturează chipul unui om al așezării sufletești și al discernământului, un ierarh care a știut să îmbine autoritatea cu bunătatea, rigoarea cu îngăduința și responsabilitatea cu iubirea părintească. Puterea de a ierta, răbdarea în încercări și blândețea care i‑a însoțit întreaga slujire sunt virtuți asupra cărora cei care l‑au cunoscut stăruie adesea. Frații săi de slujire îl zugrăvesc ca pe un om al păcii și al echilibrului, un păstor care nu a căutat niciodată strălucirea lumii, ci frumusețea lucrării bine făcute.
Astfel, Arhiepiscopul Timotei rămâne pentru generațiile de astăzi și de mâine un model de aleasă slujire, de statornicie neclintită și de îndelungată dăruire înaintea lui Dumnezeu. Viața sa, desfășurată sub semnul credinței, al răbdării și al fidelității față de chemarea primită, se înfățișează asemenea unei candele care a ars, răspândind lumină, pace și nădejde în Biserica pe care a iubit‑o și a slujit‑o cu întreaga sa inimă.
Personal, îi sunt îndatorat Arhiepiscopului Timotei pentru sprijinul pe care mi l‑a oferit în vremea când am slujit la Reprezentanța Patriarhiei Române din Ierusalim. Erau zile deloc ușoare, marcate de numeroase responsabilități, de nevoi multiple și de provocări care cereau discernământ, răbdare și multă încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În acele împrejurări, Arhiepiscopul Timotei și‑a îndreptat atenția cu dragoste către această instituție de mare însemnătate a Bisericii Ortodoxe Române, așezată de un veac lângă porțile străvechii cetăți a Ierusalimului, în apropierea locurilor sfințite de pașii Mântuitorului și de rugăciunile nenumăraților pelerini care au căutat acolo lumina Învierii.
Gesturile sale nu au fost însoțite de vorbe multe și nici de dorința vreunei recunoașteri publice. Așa cum a făcut de‑a lungul întregii sale vieți, a ales discreția, lăsând faptele să vorbească în locul cuvintelor. În felul acesta, Arhiepiscopul Timotei a așezat peste anii îndelungați ai slujirii sale o tăcere filocalică, asemenea unei mantii țesute din smerenie, rugăciune și înțelepciune. A vorbit puțin despre sine, aproape niciodată despre propriile sale merite, arătând prin însăși viața sa că adevărata măreție nu se află în aplauzele lumii, ci în umbra binecuvântată a Crucii.
Există oameni care caută să fie văzuți și oameni care aleg să slujească. El a aparținut celei de‑a doua categorii. Nu a alergat după lumina reflectoarelor și nici nu și‑a risipit energia răspunzând laudelor sau criticilor care însoțesc inevitabil orice slujire îndelungată. A înțeles că valoarea unei vieți nu se măsoară prin ecoul pe care îl produce în lume, ci prin credincioșia cu care omul își împlinește chemarea înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în jurul său s‑a așezat mereu o liniște luminoasă, o noblețe discretă și o pace care izvorau dintr‑o conștiință împăcată și dintr‑o slujire asumată cu sinceritate.
Aceste mărturii sunt rostite pentru cei care, având inimă bună și iubire pentru adevăr, vor dori să le păstreze și să le consemneze. Ele nu reprezintă doar simple amintiri despre un ierarh vrednic, ci fragmente dintr‑o istorie care continuă să respire prin oamenii ce au cunoscut‑o și au trăit‑o. Istoria Bisericii nu se scrie numai în documente, în arhive sau în cronici oficiale. Ea se scrie mai ales în taina inimilor, în întâlnirile providențiale, în gesturile de bunătate care nu ajung niciodată pe prima pagină și în lumina discretă a celor care slujesc fără să ceară nimic pentru ei.
Uneori, Dumnezeu îngăduie ca anumite vieți să devină pagini de istorie. Nu prin spectaculosul faptelor lor, ci prin credincioșia statornică față de Evanghelie, prin răbdarea cu care au purtat poveri nevăzute și prin iubirea cu care au însoțit generații întregi de credincioși. O asemenea viață este și cea a Arhiepiscopului sărbătorit, care, după atâtea decenii de slujire, rămâne o prezență luminoasă, un reper de echilibru și un martor discret al lucrării lui Dumnezeu în istoria Bisericii și a neamului nostru.